Dumitru CRUDU // Apocalipsa din satul Șerpeni
Bărbatul nu fugi după ea, și nu de aia că nu i-ar fi păsat de bietul animal, ci pentru că pe panta aia nu avea cum să coboare decât și el de-a rostogolul. Spre râu cobora un alt drum, un kilometru mai încolo, pe care bărbatul și se gândea să meargă, dar mai întâi voia să vadă în ce direcți o va lua vaca sa. Animalul se sculă în picioare năucit în cotul râului și se avântă spre apa rece a fluviului. De pe malul celălalt al Nistrului se auziră rafale de mitralieră și, momentan, din gâtul și pieptul Joienei țâșniră jeturi de sânge. Mihai a înțeles că rușii i-au împușcat vaca. Unica sa vacă. Acoperită de sânge ca de o pătură, Joiana se aruncă cu copitele înainte în hăul râului, fiind înghițită instantaneu de apele nesătule ale Nistrului. O vreme doar coarnele i se mai vedeau deasupra apei, apoi au dispărut și ele. Gloanțele rușilor continuau să zboare spre malul pe care stătea pitit Mihai, mușcând din piatra și din nisipul său. Se plimbau de-a lungul și de-a latul pantei de parcă l-ar fi căutat pe stăpânul vacii. Cu coatele înfipte în pământ, Mihai s-a târât îndărăt de-a bușilea în porumbiștea din spatele său. Unde a stat ca mortul în păpușoi până mitraliorul a renunțat să mai împuște în gol. A ajuns acasă leoarcă de transpirație, pe frunte îi curgeau șiroaie reci de sudoare, iar în cap i se înșurubă o presimțire sinistră că la noapte se va întâmpla o catastrofă. Gândul care nu-l lăsă nici măcar să îmbuce ceva era acela că trebuia să-i convingă pe ai lui să fugă tot acum din sat, dar cum să fugi, când satul era plin de soldați germani? Puteai fi arestat sau să încasezi un glonț în ceafă. Atunci trebuiau să se ascundă. Sub pavăza întunericului, și-au coborât saltele și plapume în beci. Mihai i-a convins să doarmă la noapte acolo. Nimeni nu a rămas în casă. Au coborât Maria, nevastă-sa, Olga, Liviu, Emil, Tudor, Ștefan, Parascovia. Toți. Și-au luat cu ei și câinii din ogradă și din grădină, gâștele, găinile și o capră. Doar caii și boul nu i-a putut lua cu ei, pentru că aceștia s-au opus. Văzând asta, Mihai i-a deshămat și dezlegat ca să poată să fugă unde i-ar duce ochii în caz de ceva. Beciul său era adânc-adânc, plin cu poloboace cu vin și cu puține cu brânză, carne sau cu murături. Mai aveau și o mulțime de borcane cu tocane sau ghiveciuri. Cel mai tare s-au bucurat cei mici- Olga, Emil și Ștefan- căci beciul era plin și cu fel de fel de dulcețuri. Tata le-a permis să se dedulcească cu dulceață de gutui.
Dormeau când a căzut primul obuz în Șerpeni. Era cu vreo oră sau două înainte de crucea nopții. S-au trezit toți copiii și s-au strâns ciucure în jurul lui Mihai și a Mariei. Bombele explodau în toate colțurile satului, simultan, cele mai multe. Se zgudui și pereții beciului lor și câteva borcane alunecară de pe rafturi și se făcură țăndări.
Au rămas acolo, în beci, cât s-au auzit detunăturile alea terifiante.
După ce au amuțit, au mai așteptat încă o zi și o noapte până să iasă. Primul a ieșit Mihai, apoi în șir indian și toți ceilalți, După care și-au scos din beci și animalele.
Rămășițe din caii și din boul lor erau împrăștiate prin toată curtea. Casa lor era făcută una cu pământul, de parcă nici nu ar fi existat vreodată.
În locul ei se căsca o groapă uriașă, doldora de sânge. Mihai a ieșit în sat. Șerpeniul nu mai exista. Nici măcar o singură casă nu a rămas întreagă. Toate au fost distruse de obuzele rușilor, fiind acoperite de o pătură groasă de fum. Ardea și biserica. Ardea și capela din cimitir. Ardea și cimitirul.
Mihai traversă satul în căutarea vreunui consătean viu. Toate drumurile erau acoperite de cadavrele soldaților ruși, care au asediat satul, încât nici nu aveai pe unde călca.
Apăru din nicăieri un camion rusesc. I-au arestat pe toți și i-au dus în Siberia.
