Dumitru CRUDU // Iubita mea din FSB
În noaptea aia în care Zina m-a chemat la ea acasă pentru a face un copil împreună, eu am intrat pe ușa din spate a Muzeului de Artă, descuiată de Vasile, un prieten de-al meu de pe vremea cenaclului Mateevici, actualmente, paznic de noapte la această instituție. Muzeul de Artă se înălța peste drum de casa fostei mele iubite, pe care nu am mai văzut-o de la sfârșitul anilor optzeci. Am străbătut alături de Vasile coridoarelele șerpuitoare ale muzeului, urcând la ultimul etaj, unde am mers până în capătul unui coridor lung. Acolo, Vasile a stins felinarul și m-a lăsat singur, spunându-mi să-l sun când o să mă hotărăsc să plec acasă.
Sub pavăza întunericului, mi-am lipit fața de geamul răcoros.
Fereastra aia se afla vizavi de cele două ferestre ale casei Zinei, o casă selectă, în care locuiau doar barosani din guvern și parlament. Zina a fost marea mea dragoste din perioada tinereții mele boeme și revoluționare din anii optzeci. Mai aveam două ore la dispoziție până ar fi trebuit să mă întâlnesc cu ea, în casa ei de peste drum de muzeu. Cu fața lipită de sticla prietenoasă mă uitam la casa ei, reconstituindu-mi pas cu pas povestea noastră de dragoste între o fiică de secretar de partid și un boem, care înflăcăra mulțimile cu poeziile scriitorilor români sau cu propriile sale poezii, duminică de duminică, la ședințele cenaclului Mateevici, interzis de autorități. De aici de unde mă aflam se vedea și curtea ei și eu o măturam cu ochii. În urmă cu treizeci și șase de ani, într-o zi ea mi-a dat cea mai frumoasă veste, că a rămas gravidă și în zilele care au urmat ne-am construit nenumărate planuri despre cum ea va naște acel copil fără ca să știe părinții ei și eu o s-o duc la mine la Flutura, ca să-l crească acolo, ajutată de mama mea. Castele de nisip. Într-o miercuri ea a făcut avort, în ciuda împotrivirii mele, și m-a părăsit. Un copil totuși a făcut, dar nu cu mine, ci cu băiatul unui ștab comunist din Chișinău, cu care s-a și căsătorit ulterior. În toți acești ani ea a făcut carieră, iar eu, literatură. A devenit un om cheie în aparatul de lucru al guvernului, iar eu, un scriitor obscur.
După ce a început războiul, eu iar am început să ies în stradă, la fel ca și pe vremea aia când am lăsat-o borțoasă. Mergeam zilnic la protestele din fața Ambasadei Rusiei, cu niște pancarte confecționate chiar de mine.
În vinerea aia când ne-am reîntâlnit pe strada Vlad Ioviță, eu mă îndreptam spre sediul Ambasadei Rusiei, pentru a participa la o nouă acțiune de protest. Cât am stat de vorbă, ea mi-a mărturisit că cel mai mare regret al vieții ei e că a făcut atunci avort. Ăla putea să fie primul ei copil. Acum ar fi avut 36 de ani. Știa că nu am copii și că lucrul ăsta mă doare teribil. Îmi zise că cel mai mare vis al ei e să-mi facă un copil. Mă chemă în noaptea asta acasă la ea. Mă aștepta la ora unu fix. Până atunci mai aveam o oră încheiată și eu lipit cu fața de geamul întunecat al Muzeului de Artă, care dădea spre curtea și spre casa ei, încercam să-mi rememorez frumoasa și încântătoarea noastră poveste de dragoste. La ora douăsprezece fix o mașină neagră vira în ograda ei. Din ea ieși o huidumă cu niște umeri de oțel, ras în cap, și cu niște picioare de armăsar. Sună la ușa Zinei- ea mi-a explicat cu lux de amănunte care dintre ele e ușa ei- și marea mea iubire din tinerețe i-a deschis momentan și l-a lăsat să intre înăuntru.
Nu peste mult, o altă mașină neagră parcă sub ferestrele Zinei, din care însă nu ieși nimeni afară.
Cu o jumătate de oră înainte de ora unu, Zina ieși în fugă din casă, se urcă în mașina ei și dispăru în oraș. Numai nu o noapte de dragoste urma să fie noaptea aia în carea ea mă chemase la ea acasă.
