Dumitru CRUDU // Maica Îndurerată
Tânărul le pândea, ascuns după capota unei mașini roșii, pe cele trei femei care l-au urmărit pe teritoriul Memorialului „Eternitatea”, cum își trăgeau sufletul, gotcă în obraji, în fața porții de la intrare. Gâfâiau ca niște cai. Una dintre ele, cea care strigase prima că i-ar fi furat florile, se ținea cu mâinile de un stâlp electric. Chiar și dacă mașina după care se tupilase se afla la vreo două sute de metri distanță de urmăritoarele sale, Tânărul nu putu să nu vadă că femeii îmbrobodite îi tremurau picioarele, iar celei mai înalte, mâinile. Cea care se apucase cu mâinile de stâlpul electric, ca să nu cadă pesemne, găsi în ea putere să-și strecoare mâna dreaptă în poșetă și să scoată de acolo o cutie cu pastile, înghiți una și cutia o transmise prietenilor ei. O plimbau de la una la alta, așa cum bătrânii aciuați pe o placă de granit într-un colț al memorialului își plimbau de la unul la atul sticla de votcă. Trecu ceva timp până și-au revenit. Dar când și-au revenit, au renunțat să-l mai caute pe tânăr pentru a-și recupera garoafele furate, și s-au cotilit spre stație. Tânărul a așteptat să urce în troleu și să se caret. Când asta s-a întâmplat, și-a părăsit ascunzătoarea din fața pușcăriei, întorcându-se cu pași pe unde grăbiți pe unde furișați spre Memorialul „Eternitatea”, de unde ieșise nu demult urmărit de cele trei pensionare înțepate, care pretindeau că el le-ar fi furat florile.
Javra care-l lătrase și fugise după el ca să-l muște, acum dormea sau se prefăcea că doarme în fața porții de la intrare. Cu garoafele roșii în mână, tânărul se fofilă pe lângă dulău și intră în incinta memorialului, unde, chiar și la acea oră, era lume de peste lume. Mulți, ca și el, cu flori în mână. Trecu printre ei, dar, contrar acestora, nu se duse și el la monumentul celor cinci puști, cu țevile înfipte în cer, ci o luă pușcă în partea opusă, la monumentul „Maica îndurerată”, unde nu era nici țipenie.
Nimeni, absolut nimeni, de jur-împrejur, deși pe teritoriul memorialului era lume de peste lume.
Tânărul era orfan. Tatăl său fusese secerat de un glonț rusesc pe 13 mai 1992, pe platoul de la Coșnița. Iar monumentul acesta era ridicat în cinstea erorilor uciși în timpul războiului ruso-moldovenesc de pe Nistru. Tânărul se miră să nu vadă nicio floare la picioarele monumentului sau pe lespezile din jurul său, pe care erau inscripționate numele eroilor. Nici măcar o singură floare.
Tânărul se opri pe lespedea din dreapta crucii de aer și citi pe ea numele tatălui său. Cele zece garoafe pe care le ținea în mână le lăsă anume acolo.
Apoi merse și el la monumentul celor cinci puști sovietice, înecat în flori, așteptând să plece și ultimul om de acolo, ceea ce se întâmplă doar după câteva ceasuri bune de așteptare. Cu ochii roată în jur, atent să nu-l zărească bețivii din spatele monumentului sau oamenii care se plimbau cu mâinile goale prin fața basoreliefurilor soldaților sovietici, înșfăcă un braț de garoafe și fugi cu ele strânse la piept la celălalt monument, la Maica îndurerată. Nu-l văzu nimeni. Bucuria sa nu mai avea margini când reuși să acopere toate lespezile goale cu garoafe roșii.
Tatăl său a fost ucis în 1992 de un soldat rus din armata a paisprezecea.
Deși avea treizeci și trei de ani, tânărul suferea și acum că nu-și cunoscuse tatăl. Acesta fiind omorât, chiar în ziua în care el s-a născut. Când a aflat vestea, mama sa s-a stins în spital. Îndurerată.
