Dumitru CRUDU // Poemele revoluției

La fel ca în ultimii doi ani, nici în noaptea aia nu aveam unde să dorm. De aia, nici nu-mi plăceau nopțile. Venirea întunericului mă înfricoșa, pentru că îmi amintea că nu aveam și eu un colț al meu în orașul ăla enorm.

Îl priveam îngrozit pe Nea Gicu cum căra ultimele mese de plastic albe pe scările de piatră lucioase ale Moldovei . Știam că în curând va veni și după masa noastră, și va trebui să plecăm. Veni și am luat-o agale spre stație. Ovidiu  avansa în dreapta mea cu Corina de mână.  Mă întrebă în ce direcție merg și eu l-am privit nedumerit.

- Unde stai?

Corina i-a explicat situația mea pe care o cunoșteau toți clienții Moldovei și eu m-am făcut gotcă la față. Ovidiu era noul prieten al Corinei. Azi l-a adus pentru prima dată la cenaclul Mateevici, iar după cenaclu, la Moldova. Ovidiu era student la medicină. Azi, la Mateevici, am recitat „Jucătorul de șah ” al lui Ștefan Augustin Doinaș, cu ochii închiși, fără să mă uit la nimeni, cu șiroaie de la lacrimi curgându-mi pe obraz.

- Te iau în seara asta la mine, mi-a spus Ovidiu, dar mai întâi hai s-o conducem pe Corina pe Valea Dicescu. Am roșit când s-au îmbrățișat și s-au pupat în fața porții ei. Ca să nu-i intimidez, m-am întors cu spatele. După ce Corina a deschis ușa casei sale, am mers la un magazin din apropiere, de unde Ovidiu a cumpărat  o roată de cârnați și o plasă de sticle de vin. Vinul l-am cărat eu.

Ovidiu locuia cu Ștefan într-o cameră de la parter. Ștefan însă lipsea în seara aia și eu puteam să dorm în patul lui.

Ovidiu a întins masa, iar eu am destupat sticlele de vin. Între timp, i-am povestit cum m-au exmatriculat de la facultate.

I-am povestit că în fiecare zi dorm altundeva, iar atunci când nu am la cine să rămân, înnoptez la gară sau în parc. El m-a rugat să-i recit JUCĂTORUL DE ȘAH. Beam vin și i-l recitam. Apoi m-a rugat să i-l dictez și el l-a transcris.

- „Mi s-a spus c-ai murit, iubito, mi s-a şoptit. Nu ştiu, poate un prieten, ori poate-un străin care privea la jocul nostru alaltăseară. Mi-a şoptit aceste cuvinte privindu-mă-n ochi. Era un timp când ne-ntâlneam în fiecare seară, ploaia de pe pălărie picura pe umărul tău, iar dimineaţa, umbra inimii tale cădea asupră-mi ca o frunză de aur pe spatele lui Siegfried,” îi recitam eu poemul lui Ștefan Augustin Doinaș și el îl copia într-un caiet, cu fața udă de lacrimi.

Apoi am început să-l scandăm împreună. Am înțeles că înainte de Corina a avut o altă iubită, care l-a părăsit.

Dimineață, mi-a mărturisti că, doar pentru poemul ăsta al lui Doinaș, pe care m-a auzit recitându-l în fața mulțimii adunate pe Aleea Clasicilor, m-a luat să dorm la el. Pentru că-I plăcuse la nebunie. Pentru că-I plăcuse la nebunie cum îl recitam eu.

În noaptea aia fusese o furtună teribilă. Stropii de ploaie izbeau în ferestre căutându-mă cu disperare. Picam din picioare de oboseală. Nu m-a lăsat să dorm decât după ce I l-am dictat tot. Când m-am trezit dimineață, l-am văzut umblând prin camera și recitându-l. Nu a dormit toată noaptea.