Dumitru CRUDU // Soldații ruși, dacă nu te arestează, te împușcă
M-am furișat în pizzerie, de îndată ce i-am văzut pe soldați împrăștiindu-se ca gazele de așapament pe stradă. Oamenii fugeau din calea lor în farmacii sau în magazine. După mine s-au mai strecurat o femeie cu pălărie roșie și un bărbat cu ochelari. Chelnerii nu ne-au gonit în stradă. Dar nici nu ne-au cerut să comandăm ceva. Ne-au văzut că stăm grămadă în fața ușii, aruncând căutături înfricoșate în stradă și l-au trimis pe un chelner, cu o mustață bătută, să ne conducă la mese.
- O să vă vadă și o să dea buzna încoace.
Ne-am așezat la o masă de lângă fereastră, la care nimeni nu voia să stea. Chelnerul cu mustața bătută a venit după noi.
- Aduceți-mi o pizza cu ciuperci, i-am spus cu o voce atât de gâtuită că mă mir că m-a auzit.
- Și mie, i-a repetat bărbatul cu ocheleri.
- Și mie, i-a spus și femeia cu pălărie roșie.
Nu știu de ce credeam că așa n-o să batem la ochi. Au apărut și în fața cafenelei, sărind din bena unui camion, acoperit cu o prelată kaki. L-au umflat pe un tânăr pletos imediat cum au aterizat cu tălpile pe asfalt. L-au apucat de mâini și de picioare și i-au făcut vânt în benă. Nu aveau niciun criteriu de selecție. Îi înhățau de-a valma pe toți care treceau pe stradă. Vârfuiră bena cu oameni și au plecat.
Cu o față stacojie și cu niște ochi injectați, patronul ieși val-vârtej din biroul lui și îi adună în jurul lui pe chelneri. Le explică ceva foarte agitat, ilustrându-și vorbele cu gesturi sacadate și dispăru iar, în spatele ușii de brad, masive, a cabinetului său.
Chelnerii s-au răspândit în fugă prin sală. La noi a alergat chelnerul cu mustață bătută, care ne-a zis că închid pizzeria și că ne cere să ieșim urgent pe ușa din spate, cât soldații care au împânzit strada, nu au dat buzna și aici. Niciunul dintre noi nu-și terminase de mâncat pizza. Cu o oarecare părere de rău ne-am sculat de la masă. Pe stradă se ivi și un tanc, pe care mai întâi l-am auzit hurducuindu-se și abia apoi l-am văzut. Podeaua începu să ni se clatine sub picioare.
În stradă, ne-am împrăștiat ca vrăbiile care și încotro. Important era să spargem grupul. Pentru că unde vedeau adunați mai mult de trei oameni, trăgeau fără avertisment. De arestat îi arestau doar pe cei singuri.
Am dat roată pizzeriei, fofilându-mă printre maidanezi într-o casă fără acoperiș, care se construia, ocolind o căldare cu mortar, abandonată de zidari, în clipa când au răsunat primele împușcături.
De acolo unde eram pizzeria se vedea ca în palmă.
Soldații au spart ușa încuiată, dând iama în incintă, de unde i-au scos în șuturi pe chelneri, iar pe patron, trăgându-l de barbă, băgându-i în păr în bena camionului, care s-a urnit din loc, iar ei s-au întors în pizzerie, unde au destupat votci și coniacuri. Fiecare cu câte o sticlă în mână, s-au așezat în locul nostru la mese, înfulecând ceea ce noi n-am terminat de mâncat.
Înainte să iasă au tras rafală după rafală în sălile pustii, iar după ce au ieșit, unul dintre ei a stropit cu benzină pereții pizzeriei, dându-i foc. Zeci de clădiri din jurul meu ardeau. Ardea până și clădirea farmaciei, din care oamenii ieșeau în fugă, îngroziți, iar ei îi doborau la pământ și-i cărau în camioanele înșirate la marginea drumului.
Nu mai exista niciun loc în orașul ăsta în care să fii în siguranță. În afara acestei zidării neterminate. Plină ochi cu fugari.
