Dumitru Crudu //  Surorile de pe cele două maluri ale Nistrului

‍ Frigul și răceala au dat-o afară din propria casă. Frigul, după ce le-a fost oprit gazul și li s-a tăiat lumina, s-a instalat în fiecare colț al apartamentului ei vast, cu cinci camere, cu vedere spre parc - superbul parc luminos și verde din centrul orașului în care îi plăcea să se piardă seară de seară, împreună cu soțul ei, Vladimir Timofeevici, cât acesta a trăit, și cu câinele lor, Fiara, după ce acesta s-a prăpădit într-un stupid accident rutier de pe o stradă din Odessa, când a intrat un tractor peste el - și spre Nistru, pe faleza căruia obișnuiau să alerge de două ori pe zi fii lor, Timur și Iurii, înainte de război. 

A doua zi, după revelion, brusc, toate cele șase calorifere din casa lor, de care ea era atât de mândră și care a făcut-o atât de fericită în toți acești ani, au devenit reci ca gheața. La fel de subit au murit și cele două reșouri, lăsând răceala, care veni odată cu frigul, să dea cu ea de toți pereții.

Nu a ajutat-o nimic.

Nu au ajutat-o nici biseptolurile, siropurile, foile de muștar, ceapa decojită sub nas, usturoiul pisat, băgat în ciorapi sau întins pe piept, nici că s-a culcat îmbrăcată în pulover, sau cu palton și cu căciula pe cap, de o senzație sâcâitoare și apăsătoare de disconfort, de neputință  și de groază de parcă ar fi dormit în pielea goală pe gheața de pe Nistru. Noapte de noapte, dârdâia din toate încheieturile, neputând să se scuture de frigul care îi pătrunse în măduva oaselor și refuza să mai plece de acolo, așa cum nici ea nu se îndura să-și părăsească încântătorul ei apartament, sperând că dacă nu azi, atunci mâine, le vor da din nou gaz și lumină și vor porni căldura. Cu această speranță în suflet, ieri-seara s-a băgată sub plapumă încălțată în cizmele ei îmblănite, dar nici așa nu s-a putut încălzi. Pe la miezul nopții s-a dat jos din pat și până dimineață a tropăit prin casă, așa cum tropăiau soldații soțului ei la paradele de 9 mai, din Piața Lenin, dar nici asta nu a ajutat-o la nimic. A făcut și febră, iar febra a sleit-o de puteri și de optimism. Spre dimineață, și-a dat seama că singura ei scăpare pentru a rămâne în viață era să bea un ceai de mușețel fierbinte, care o punea pe picioare ori de câte ori răcea. Dar cum să-și facă un ceai fierbinte, odată ce nu mai avea gaz și lumină? În tot Tiraspolul acesta, oricât era de mare, nu avea la cine să meargă după un ceai fierbinte, după ce soțul ei, colonel în armata a paisprezecea, s-a prăpădit de COVID în urmă cu trei ani, iar cei doi fii ai lor, Timur și Iurii, după 24 februarie, au plecat să lupte de partea rușilor în Ucraina. La fostele ei colege din administrația armatei a paisprezecea? Dar cum, odată ce acestea nu-i mai răspundeau la telefon după moartea lui Vladimir.

Deodată, în timp ce-și trăgea mănușile de lână pe mâini, și-a amintit de sora ei Tamara din Chișinău, pe care nu o mai văzu de un car de ani și nu o mai auzi de când Vladimir, în fruntea batalionului de tancuri, a trecut podul de pe Nistru și a intrat în Bender. Atunci s-au certat la cuțite și de atunci nu au mai vorbit de neam. Ce-i drept, e drept, în toți acești ani, Tamara a mai telefonat-o de câteva ori, dar de fiecare dată Vera Pavlovna i-a închis telefonul în nas. Acum și-a învins mândria și a sunat-o.

- Tamara, salut sunt eu, sora ta, i-a spus aceasta cu o voce plesnită.

- Veruța, tu ești?

- Da, eu sunt.

- Da ce-i cu vocea ta? a întrebat-o Tamara de parcă ieri ar fi vorbit ultima oară și nu acum o sută de ani.

- Am răcit bocnă și am făcut febră. Nouă ne-au oprit căldura și gazul.

- Știu, știu. Te-am telefonat ieri, dar nu mi-ai răspuns.

- N-am auzit telefonul, cred că din cauza frigului. Oare mi-ai putea aduce un termos cu ceai cu mușețel fierbinte?

Tamarei, rugămintea surorii ei i s-a părut a fi foarte stranie. După atâția ani de tăcere, o suna acum ca să o roage să-i aducă din Chișinău un termos cu ceai de mușețel fierbinte. Oare nu a înnebunit cumva? Chiar și așa, s-a îmbrăcat îndată și s-a pornit împreună cu soțul ei, Mircea, un veteran al războiului din 1992, cu Dacia lor nou-nouță, la sora ei din Tiraspol, pentru a-i duce un termos cu ceai de mușețel fierbinte.

Când Veruța i-a deschis ușa, Tamara nu mai avea nicio îndoială că aceasta înnebunise. Trasă la față, înfofolită ca pentru o expediție la Polul Nord, o privea cu niște ochi căpiați.

- Mi-ai adus termosul? o întrebă aceasta cu o voce dogită. 

- Da, ți l-am adus. 

Tamara și Mircea se aflau pe palier, iar Vera, în vestibul. Tamara a scos termosul din geantă și i l-a înmânat. Era fierbinte-fierbinte. Fără să-și lepede mănușile, Vera l-a apucat în mâini și l-a strâns la piept ca pe un om. 

- Intrați, intrați, i-a invitat Vera, și nu vă dezbrăcați. Tamara și Mircea au venit după ea în bucătărie, unde Vera și-a umplut o cană cu ceai și o sorbea înviorată.

- Ceaiul acesta mereu m-a pus pe picioare.

Lichidul din cană însă s-a răcit mai repede decât se aștepta. Nu bău nici jumătate din cană și acesta parcă ar fi fost scos din frigider. L-a vărsat în chiuvetă și și-a turnat o altă cană cu ceai, dar nici din acesta nu a putu bea decât câteva guri, atât de rece se făcu. Vera era decepționată și disperată. Îi privea cu niște ochi plutind în lacrimi. Când a ajuns la fundul termosului, nebunia i-a revenit în ochi.

- Îmbrățișează-mă, Tamara, îmbrățișează-mă ca să mă încălzesc și eu un pic, i-a spus Vera cu o voce dogită. Cele două surori s-au îmbrățișat. Veruței îi clănțăneau dinții în gură ca monedele căzute pe o podea de beton. Mâinile îi erau moarte. La fel și obrajii.

- Există vreun loc în orașul vostru unde am mai putea bea un ceai fierbinte?

- La Plăcinte.

- Să mergem acolo.

Tamara,  împreună cu Mircea, au ajutat-o să iasă din apartamentul ei drag, unul apucând-o de brațul stâng și celălalt, de cel drept. Lă Plăcinte era închis.

- Hai altundeva.

- La cafeneaua teatrală de lângă teatru.

Era însă închisă și cafeneaua teatrală de teatru, la fel ca și restaurantul din casa ofițerilor din armata a paisprezecea.

- Atunci duceți-mă înapoi acasă, le-a spus Vera, cu un glas sfârșit. Numai promiteți-mi că mâine o să-mi aduceți un alt termos cu ceai de mușețel fierbinte. Cu toate că rugămintea surorii ei i se păru, la fel ca și dimineață,  dementă și absurdă, Tamara i-a promis. Rulau spre blocul ei de pe strada Dzerjinski, cea mai frumoasă stradă din cel mai frumos oraș din lume, dar când au ajuns în fața clădirii ei scumpe, Mircea n-a oprit mașina și Vera nu a protestat. Nu a protestat nici când au ieșit din Tiraspol. În mașină era cald și bine și Vera și-a scos mai întâi șalul, apoi mănușile. Prin vamă au trecut glonț, fără să fie opriți de vameșii sau grănicerii transnistreni, atât de numeroși altădată. De data asta, vama era pustie. Viorel, fiul Tamarei și a lui Mircea, le-a deschis ușa îmbrăcat doar în maiou. Era atât de cald la ei că Vera a început să plângă. Ultima dată a mai fost la ei la revelionul din 1992, cu două luni înainte de-a izbucni războiul, după care nu i-a mai vizitat niciodată. Ei au primit-o cu atâta bunăvoință de parcă s-ar fi despărțit ieri. Febra îi crescuse. Toată lumea alerga în jurul ei și o ajutau cu tot de ce avea nevoie de parcă nu ar fi venit din Tiraspol, adică dintr-un oraș vrăjmaș, iar asta o mira la culme pe Vera Pavlovna.

Tamara și-a regăsit sora.

‍