Dumitru CRUDU // Toamna aia din Brașov pe care n-o s-o pot uita niciodată

În toamna aia ploioasă și mohorâtă în care Roxana mi-a dat papucii, nu-mi puteam găsi locul nicăieri în lumea asta. Oriunde mă duceam mă simțeam în plus, străin, inutil și tot de ce mă apucam, abandonam, pentru că mi se părea absurd și lipsit de sens și temei. Am venit în Flutura seara și am plecat a doua zi dimineața, după o noapte nesfârșit de lungă, chinuitoare, în care n-am pus geană pe geană și m-am perpelit ca pe jăratic, stând mai mult pe tălpi decât culcat, mai mult cu țigara în gură în spatele casei decât în casă, cu capul pe pernă, fiind cu gândul numai și numai la ea. Până și în pădurea de pe dealul Brătulenilor, în care am ieșit ca să mă plimb când am văzut că nu se mai lipește somnul de mine, mi-a ieșit în față și m-a întovărășit printre copacii negri. Nici în pădurea aia în care am orbecăit până în zori, nu am putut-o uita și nu m-am putut împăca cu gândul că am pierdut-o pentru totdeauna, că ea mi-a dat papucii, că m-a părăsit. Numai în noaptea aia am slăbit vreo patru kile. Când dimineața am ieșit din sihla de la marginea pădurii, arătam ca o fantomă. Am deschis poarta din curte și mama s-a speriat și a țipat când m-a văzut cu genunchii juliți, cu mâinile zgâriate, cu obrajii înțepați de ghimpi, cu hainele rupte de tufele de măceș, care m-au îmbrățișat de mai multe ori în noaptea asta.

- Unde ai fost și ce s-a întâmplat? m-a întrebat mama alarmată și eu am încercat s-o liniștesc povestindu-i că am fost la o plimbare în pădurea de la Cantea, dar am speriat-o și mai tare. Nu-mi păsa. Eu trebuia să plec urgent, la Brașov, și i-am spus despre asta.

- Dar de abia ai venit.

- Am fost sunat, m-au chemat, n-am încotro, am mințit-o eu.

- Cine te-a sunat, cine te-a chemat, unde pleci?

- La Brașov. O să-ți povestesc pe urmă.

Asta am înțeles în noaptea asta îngrozitoare în care nu am putut închide un ochi în casa părinților mei din Flutura, că trebuie să mă întorc până în seară în Brașov și s-o conving – și în genunchi, dacă va trebui- să se întoarcă la mine.

- Dar nu am bani. Nu am nicio lețcaie la mine, i-am spus mamei, cu un glas jalnic.

Nici mama nu avea, dar, în schimb, avea gâște. Cu patru gâște la subsuoară, am mers prin Valea Cornului și nu pe șoseaua asfaltată, pe jos și nu cu autobuzul, ca să nu ne vadă vreun consătean de-al nostru, și să intre la idei. De cum am trecut de baraj și de calea ferată, mama m-a lăsat s-o aștept în parc, iar ea s-a dus la piața centrală din Ungheni ca să vândă orătăniile, iar în răstimpul ăsta eu m-am forțat să citesc o carte de poezii de Trakl – unul dintre poeții mei preferați- și nu am putut citi niciun rând, pentru că în spatele fiecărui vers o vedeam pe Roxana. Toți banii pe care mama i-a câștigat din vânzarea gâștelor alea, mi i-a dat mie, iar ea s-a întors acasă pe jos, pe același drum pe care am venit împreună. La Flutura a ajuns peste trei ore și jumătate.

Peste trei ore și jumătate, ajuns și eu la Iași, am urcat scările unui tren care mergea la Brașov, cu o țigară în gură. Roxana plecase din Brașov, la bunicii ei de la țară, într-un sat de pe lângă Câmpulung Muscel, dar informația asta nu mi-au dat-o părinții ei sau Roxana, ei închizându-mi telefonul în nas, de cum îmi auzeau vocea, ci Cristina, prietena ei, căreia îi displăcuse noul iubit al Roxanei. Cristina mi-a dat și numărul de fix al bunicilor Roxanei. A ridicat Roxana și, culmea, de data asta, m-a lăsat să-mi spun păsul până la capăt, dar când m-a auzit că vreau să vin s-o văd, m-a amenințat că o să cheme poliția sau mă împușcă chiar ea, cu mâna ei, dacă o să îndrăznesc să-i bat la poartă, iar la urmă m-a rugat să nu o mai caut niciodată, căci ea n-o să-și schimbe hotărârea, chiar și dacă aș începe să umblu și în mâini în jurul mei.

- Dacă mă iubești cu adevărat, uită-mă, m-a rugat ea cu o voce de fier și a închis, iar după ce a închis eu am mai auzit o vreme în receptor un răpăit de gloanțe, și zgomotul ăla asurzitor pe care-l scot bulgării de țărână, când sunt aruncați cu lopata peste coșciug. După tonul ei aspru și batjocoritor, am înțeles că nu se va mai întoarce niciodată la mine și că se simte nespus de fericită alături de noul ei iubit, un chelner de la un restaurant din cetate.

De cum am ieșit din casa Cristinei, m-a copleșit tristețea și m-a năpădit suferința, așa cum năpădesc buruienile un lan de porumb, pe care proprietarii lui au uitat sau au renunțat să-l mai prășească. Suferința pe care o trăiam nu avea fund. Nu cred că era un om mai nefericit ca mine în tot orașul acela imens, respins de unica ființă din lume, pe care o iubeam la nebunie și pentru care aș fi fost gata să mă arunc și sub o mașină, dacă mi-ar fi cerut asta. Am bătut toate crâșmele din oraș, fără să rămân în vreuna, ceea ce nu-mi era caracteristic. Intram, mă uitam, mă așezam pe un scaun, mă sculam ca fript și ieșeam, fără să comand nimic. Nici eu nu știu ce căutam. Oricum, nu pe Roxana, pentru că ea era la țară. Nu, nu din lipsă de bani nu prindeam rădăcini pe terasele alea pline de prieteni de-ai mei, ci pentru că toate scaunele pe care mă așezam erau niște scaune ale suferinței. Mă sculam imediat cum mă așezam și o zbugheam afară. O crâșmă în care nu se afla și Roxana nu era o crâșmă adevărată, ci o parodie de crâșmă. O pușcărie și nu o crâșmă. O întruchipare a pierzaniei și a iadului însuși. În ele mă simțeam ca pe lumea cealaltă.

Treceam dintr-un cartier în altul, ca prin cercurile infernului. Cu fiecare clipă care trecea fără s-o văd, suferința devenea tot mai mare și mai mare, tot mai cumplită, de-a dreptul insuportabilă. Într-o lume în care n-o puteam întâlni pe Roxana, mă simțeam ca un gândac sub talpa unui măcelar. Ajuns pe Dealul Melcilor, am avut impresia că tot orașul ardea în jurul meu, cu flăcări până la cer. Într-adevăr, tot orașul ardea și focul se strângea în jurul meu. Încă puțin și îmi vor lua foc și hainele mele, dacă nu s-au și aprins deja. S-au aprins. Ardeau. Semănam cu o torță aprinsă pe Dealul Melcilor, unde am petrecut atâtea clipe fericite împreună cu ea. Nu mai știam unde să merg și m-am oprit locului, așezându-mă pe colțul unei stânci. Fără Roxana, toată lumea și-a pierdut sensul și importanța, ia eu, rațiunea de-a mai fi.

În starea asta m-a și găsit Fidel, un tânăr poet, pe care l-am întâlnit în urmă cu o jumătate de an la o ședință a cenaclului Interval, moderată de Andrei Bodiu și la care Gheorghe Crăciun și-a citit un fragment din Pupa rusă. Fidel era fiul unui fost ștab de partid și, de aia, toți îl ocoleau. Mai puțin eu. Care și eu eram un exclus, din cauza accentului meu îngrozitor și a faptului că veneam de peste Prut.

Părinții lui erau plecați la mare, în Grecia, până în noiembrie, pe două luni de zile și Fidel m-a luat la el, iar eu două luni de zile i-am vorbit neîntrerupt despre Roxana, povestindu-i cum am cunoscut-o, cât de mult o iubesc și cât de tare sufăr după ea, după ce m-a părăsit pentru un chelner din restaurantul din Cetate. I-am citit toate poeziile pe care i le-am dedicat și i-am evocat toate clipele frumoase pe care le-am trăit alături de ea, în toate colțurile orașului ăsta. I-am descris frumusețea ei cu cele mai aprinse și mai exaltate cuvinte, până când și lui au început să-i strălucească ochii, mărturisindu-mi că n-a întâlnit până acum o femeie care să-i semene. El n-o cunoștea pe Roxana- nici măcar n-a văzut-o vreodată- dar deja suferea alături de mine.

În oraș ieșeam doar după bere și țigări, părinții lui având grijă să-i lase provizii destule cât vor lipsi. Frigiderele- aveau două în casa lor cu două etaje- erau pline cu tot ce-ți doreai, la fel ca și pivnița din curte.

Eu știam o grămadă de cântece despre iubite pierdute sau moarte, despre iubiți respinși, toate melancolice, chiftind de nostalgie, îngrozitor de triste, înspăimântător de depresive, morbide chiar, sfâșietoare, că-ți întorceau și sufletul pe dos, tulburându-te până în adâncul ființei. Două luni de zile le-am cântat așezați pe dușumeaua din bucătărie sau pe parapetul havuzului din curte, golind în fiecare zi câteo navetă de bere și umplând zeci de scrumiere cu chiștoace, pe care seara le deșertam în pubela din drum.

El cânta împreună cu mine.

Cântam împreună până rămâneam fără voce, copleșiți de durere. Mă minunam cât de empatic poate fi și cât de mult poate să-și adjudece o durere care nu era a lui. De la un punct încolo, el începu să sufere la fel de tare ca și mine, iar de ciudă spărgea sticlele goale de bere, de zidul care împrejmuia nesfârșita lor grădină.

Impresia mea era că și el a simțit, ceea ce eu am simțit mai demult, că toate cântecele alea pe care le-am cântat în toamna aia, indiferent că erau în română, în franceză, engleză sau idiș, că erau compuse cu o sută de ani în urmă sau azi, că erau create la București sau dincolo de ocean, la mii de kilometri depărtare, erau despre Roxana, cum tot despre Roxana erau și poeziile lui Baudelaire sau ale lui Bacovia sau toate poeziile de dragoste din literatura română sau universală. Sunt sigur că a înțeles asta și el, în toamna aia ploioasă și mohorâtă, în care nu am trecut nici măcar o singură zi pe la universitate, unde eu eram student la litere, iar el, la economie.

Peste două luni au revenit părinții lui de la mare și eu mi-am luat tălpășița la Flutura. De unde am făcut cale întoarsă în preajma sesiunii de iarnă, , optimist și surâzând.

Imediat după ce am coborât pe peronul gării din Brașov, am luat-o, pe o scurtătură, pe jos, spre centrul orașului.

Pe scările somptuoase ale hotelului Aro Palace din Brașov, coborau Roxana și Fidel, îmbrățișându-se fericiți.