Expropriere forțată și tăcere impusă: istoricul Ignat Kazmalî despre foametea din 1946–1947
Potrivit istoricului, foametea din 1946–1947 din Moldova nu a fost doar o consecință a secetei, dar și rezultatul unor decizii și politici represive organizate de regimul sovietic, care a impus exproprieri forțate și a protejat strict elita loială, lăsând populația vulnerabilă în suferință și tăcere impusă de frică.
Un reper fundamental în contextul foametei, spune istoricul, a fost lucrarea academică profundă publicată în anul 1993 de un grup de istorici moldoveni, sub conducerea profesorului Anatol Țăranu — cartea Foametea în Moldova. 1946–1947. „ Acea primă carte a devenit pentru mine o revelație personală. Am înțeles că foametea a fost un fenomen complex, stratificat. Da, a fost secetă. Da, au existat factori naturali. Dar foametea, în esența ei, a avut și o dimensiune socială clară”, a declarat Ignat Kazmalî.
Istoricul menționează că, atunci când a început să colecteze documente și să ia interviuri în Avdarma, a fost uimit de frica oamenilor, care refuzau să vorbească, să dea documente, să se lase fotografiați, chiar dacă acea putere nu mai exista de peste 20 de ani.
Ignat Kazmalî consideră că aparatul ideologic sovietic a lucrat atât de eficient, încât astăzi este extrem de greu să le oferi oamenilor cunoștințe obiective, nefiltrate prin cenzură. Aceste cunoștințe sunt oferite de cercetători independenți, dar oamenii nu sunt întotdeauna pregătiți să le accepte. Și nu e vina lor — așa i-a format sistemul. Statul de atunci nu voia cetățeni liberi, cu gândire critică, pentru că aceștia ar fi pus întrebări incomode și ar fi reprezentat un pericol pentru regim.
El a început să se întrebe de ce niciun învățător nu a murit în timpul foametei, de ce nu a murit niciun milițian și niciun activist de partid. A afirmat că a găsit răspunsul în documente, unde era precizat clar că învățătorii, milițienii și activul local trebuiau protejați și sprijiniți. Aceștia nu aveau voie să se îmbolnăvească sau să moară de distrofie, deoarece sistemul avea nevoie de ei ca de o coloană vertebrală. Ei erau executanți cu caracter puternic și loiali regimului.
Istoricul a adăugat că acești oameni din activul local erau, adesea, cei care puneau în aplicare așa-numita „expropriere” — un impozit în cereale care nu era voluntar, ci o măsură forțată. Normele de predare a cerealelor veneau de la autoritățile superioare, iar nerespectarea acestora atrăgea pedepse penale. Dacă un colector nu reușea să adune cantitatea cerută, era și el tras la răspundere.
Ignat Kazmalî a subliniat că în fiecare sat sunt cunoscute numele celor implicați în aceste procese, dar că ei, cercetătorii, aleg în mod conștient să nu le publice, deoarece astăzi trăiesc nepoții și strănepoții acestora. Cu toate acestea, a precizat că documentele sunt clare: exproprierile au fost forțate, fără posibilitatea de alegere, iar acest fapt constituie o realitate istorică.
