Mihai ISAC // Cetățenia română pentru basarabeni – un drept fundamental, nu un favor

Guvernul român, izolat și presat concomitent de sovietici și naziști, a cedat pentru a evita un masacru, iar Armata Roșie a ocupat imediat teritoriul dintre Prut și Nistru, desprinzând cu forța provincia istorică de trupul României. Sovieticii au creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe cea mai mare parte a Basarabiei, pe baza unei construcții de inspirație sovietică, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, alipind însă regiunea Bugeacului (sudul Basarabiei) și nordul Bucovinei la Ucraina sovietică – o mutilare teritorială care a sfidat identitatea națională locală.

Ocupația sovietică a venit la pachet cu o politică brutală de sovietizare și deznaționalizare. În doar primul an de regim stalinist (1940–1941), sute de mii de oameni din Basarabia au fost arestați, deportați sau executați. Limba română a fost interzisă sub numele ei adevărat, fiind impusă denumirea artificială de “limbă moldovenească” și forțată trecerea la alfabetul chirilic imediat după intrarea trupelor sovietice.

Școlile cu predare în română au fost reduse drastic, autoritățile deschizând mai multe școli în limba rusă decât în “moldovenească” și promovând agresiv învățarea limbii ruse ca limbă a “puterii” și a avansării sociale. Sute de mii de coloniști din alte regiuni ale URSS au fost aduși pentru a altera compoziția etnică și a subordona economic provincia.

Prin deportări succesive (în 1941, 1949 ș.a.), elitele locale românești au fost decimate, iar orice legătură cu România a fost tăiată decenii la rând. Astfel, ocupația sovietică a însemnat nu doar o rupere teritorială forțată, ci și o tentativă de a șterge identitatea românească a basarabenilor – o traumă istorică ale cărei urmări se resimt și azi.

Ruptura Basarabiei de România nu a fost doar un rezultat al jocurilor geopolitice din al Doilea Război Mondial, ci și un act intrinsec nedrept, niciodată acceptat moral sau juridic de poporul român. Basarabenii care erau cetățeni români în 1940 și descendenții lor nu au renunțat niciodată la cetățenia română, iar statul român nu le-a abrogat-o – calitatea lor de cetățeni ai României le-a fost răpită abuziv și ilegal de ocupația străină.

De altfel, Parlamentul României a condamnat oficial Pactul Ribbentrop-Molotov, actul care a stat la baza raptului teritorial, declarându-l “nul și neavenit” încă de la momentul semnării și afirmând că statutul teritoriilor smulse cu forța trebuie considerat provizoriu, cu revenirea la situația legală de dinainte de 28 iunie 1940. Cu alte cuvinte, din perspectiva dreptului istoric, Basarabia a fost mereu pământ românesc ocupat vremelnic, iar cetățenii săi – români ținuți captivi sub alt regim.

Această poziție este întărită și de principiile internaționale post-Război Rece. În același spirit, normele europene contemporane în materie de cetățenie prevăd remedii pentru situațiile de deznaționalizare forțată: Convenția Europeană asupra Cetățeniei (1997) stipulează că statele „vor facilita redobândirea cetățeniei de către foștii cetățeni”. Cu alte cuvinte, comunitatea internațională recunoaște dreptul persoanelor despărțite de patria lor prin dictat străin de a-și recupera cetățenia originară. Cazul basarabenilor se înscrie perfect în această logică: ruptura din 1940 a fost un abuz al istoriei, nu voința liberă a oamenilor, deci repararea lui – inclusiv prin restituirea cetățeniei române – este un act de justiție și normalitate, oricât de târziu ar surveni.

Prăbușirea URSS în 1991 a redat Basarabiei libertatea de a-și decide soarta, iar România a acționat imediat pentru a reface punțile rupte de ocupație. Odată cu recunoașterea independenței Republicii Moldova, statul român a întins o mână frățească basarabenilor, oferindu-le calea redobândirii cetățeniei române fără a li se cere să părăsească propria țară.

În 1991 a fost promulgată Legea cetățeniei române nr. 21/1991, care conține o prevedere specială – articolul 11 – menită exact să repare nedreptatea istorică suferită de basarabeni. Conform art. 11, persoanele născute pe teritoriile românești ocupate în 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța) și descendenții lor până la gradul III pot redobândi cetățenia română fără obligativitatea domiciliului în țară. Această dispoziție expresă a fost gândită ca o “reparație istorică” pentru victimele Pactului Ribbentrop-Molotov – un mod legal de a le reda celor smulși din națiune ceea ce oricum era al lor de drept.

De la adoptarea sa, Legea 21/1991 a suferit câteva modificări și ajustări procedurale, însă principiul de bază a rămas același: românii din Basarabia au dreptul inalienabil să-și recapete cetățenia română, pentru ei și copiii lor. În anii ’90, procesul a fost relativ modest ca amploare, însă după aderarea României la UE (2007) – care făcea ca un pașaport românesc să însemne și pașaport european – solicitările de redobândire au crescut exponențial. Între 2007 și 2024, aproape un milion de locuitori ai Republicii Moldova au cerut cetățenia română, aproape 860.000 de dosare fiind deja soluționate până în martie 2024. Aceste cifre impresionante arată foamea de dreptate istorică și dorința basarabenilor de a reveni în spațiul juridic și cultural românesc, de care au fost privați forțat.

Statul român, la rândul său, a încercat să țină pasul cu cererea masivă: a simplificat proceduri (de exemplu, a eliminat la un moment dat interviul de limbă, pentru a accelera procesarea dosarelor) și a mărit capacitatea administrativă de prelucrare (înființând Autoritatea Națională pentru Cetățenie în 2010, angajând personal etc.).

Desigur, popularitatea enormă a redobândirii cetățeniei a atras și tentația unora de a abuza de acest mecanism – au apărut “fabrici de pașapoarte” și cazuri de dosare pe bază de acte false, mai ales în rândul unor ucraineni, ruși sau belaruși fără legături reale cu România. Ca reacție, autoritățile române au început recent să înăsprească controlul, introducând din 2024 cerințe suplimentare: obligativitatea cunoașterii limbii române, verificări mai riguroase ale actelor de stare civilă și identificarea biometrică a solicitanților, astfel încât doar cei îndreptățiți și onești să beneficieze de această facilitate. Important este însă că fundamentul legii nu este pus la îndoială: chiar și cu filtrul lingvistic sau alte condiții tehnice, dreptul basarabenilor de a redobândi cetățenia rămâne garantat. Aceasta nu este o favoare pe care România o face din capriciu, ci o datorie legală și morală față de propriii săi fii risipiți de vitregiile istoriei. În fond, așa cum afirma tranșant fostul președinte Traian Băsescu, România “are o datorie de sânge față de cetățenii moldoveni cărora le acordă cetățenia”.

Nicio țară nu poate ignora o asemenea datorie față de propriul său popor, iar România post-1989 – prin legea cetățeniei și politica porților deschise – a arătat că și-o asumă cu responsabilitate.

Statul român a recunoscut mereu caracterul aparte al legăturii cu basarabenii, indiferent de etnie ori opinie politică, chiar menținând un echilibru delicat între respectarea suveranității Republicii Moldova și afirmarea unității naționale. Încă din 27 august 1991, în ziua declarării independenței Republicii Moldova, Parlamentul României saluta la București “evenimentul de covârșitoare însemnătate din viața fraților români de peste Prut”, considerând desprinderea de URSS drept un act firesc de justiție istorică și un prim pas spre restabilirea legitimității.

Cu alte cuvinte, independența R. Moldova era văzută la București nu ca o pierdere a Basarabiei, ci ca pe sfârșitul unei ocupații străine și începutul revenirii în familia națională. De altfel, documentele de epocă și discursurile oficiale au subliniat constant comunitatea de limbă, cultură și istorie: România și Republica Moldova pot fi două state, dar sunt același neam. Acest mesaj, repetat de-a lungul anilor de președinți, parlamentari și diplomați, a pregătit terenul pentru politicile generoase de redobândire a cetățeniei și pentru un parteneriat privilegiat între București și Chișinău.

La nivel european și internațional, România a explicat partenerilor săi situația specială a cetățenilor moldoveni, obținând o tacită înțelegere și acceptare. Deși presa occidentală a semnalat la un moment dat îngrijorări că “sute de mii de moldoveni intră în UE pe ușa din dos” obținând pașaport românesc, liderii de la București au lămurit că nu este vorba de migrație artificială, ci de restabilirea cetățeniei pentru etnici români. Traian Băsescu replica ferm în 2010 unor întrebări pe această temă: “Premierul cărui guvern și-a manifestat îngrijorarea?… În UE sunt un milion de moldoveni care lucrează ilegal, poate îi ajută cineva să se legalizeze”, a spus el ironic, subliniind astfel că România de fapt face un bine întregii Europe integrând legal aceste sute de mii de oameni.

Nicio instituție a Uniunii Europene nu a contestat dreptul României de a acorda cetățenie foștilor săi cetățeni – dimpotrivă, este recunoscut ca un atribut de suveranitate națională. Mai mult, libera circulație a zecilor de mii de basarabeni deveniți cetățeni UE a fost și este un factor de stabilitate regională, întărind legăturile R. Moldova cu spațiul european. Parlamentul European și Comisia au salutat parcursul pro-european al Chișinăului, iar posibilitatea unirii simbolice prin cetățenie a fost înțeleasă în contextul consecințelor Pactului din 1939. Cu alte cuvinte, Europa de azi nu vede în cetățenia română a basarabenilor o problemă, ci o soluție democratică ce apropie R. Moldova de valorile și instituțiile occidentale. Oficialii de la Bruxelles au lăudat adesea România pentru sprijinul acordat cetățenilor moldoveni – fie că a fost vorba de burse educaționale, fonduri de dezvoltare sau, da, de pașapoarte care le dau libertate de mișcare. Toate aceste poziții converg spre o idee simplă: basarabenii sunt români de drept, iar reîntregirea lor civic-legală cu România este privită ca un fapt legitim și benefic, nu ca un capriciu naționalist.

În prezent, cetățenii români din Republica Moldova reprezintă o comunitate importantă, cu un cuvânt de spus tot mai puternic în viața democratică a României și a Uniunii Europene. Numărul lor în continuă creștere – câteva sute de mii bune de oameni cu drept de vot – îi face relevanți inclusiv în alegerile naționale de la București. Acest lucru a intrat recent în atenția publică odată cu alegerile prezidențiale românești din 2024–2025, unde votul masiv al românilor basarabeni a atras atât speranțe, cât și reacții controversate. Statul român a tratat exemplar această situație, deschizând un număr record de secții de votare în R. Moldova (64 de secții) și asigurându-le cetățenilor de peste Prut toate condițiile să-și exercite dreptul constituțional.

Prezența la urne a fost, într-adevăr, peste așteptări, în primul tur al prezidențialelor, aproape 90% dintre românii din R. Moldova și-au dat votul pentru un candidat pro-european (Nicușor Dan), semnalând maturitatea civică a acestei comunități. Însă tocmai acest impact al diasporei basarabene asupra rezultatului alegerilor a stârnit nemulțumirea unor forțe politice populiste de la București, care – paradoxal – până mai ieri pozau în prieteni ai basarabenilor.

Cazul cel mai elocvent este cel al lui George Simion, liderul partidului naționalist AUR și candidat la președinție în 2024–2025. Simion, cunoscut pentru discursul său unionist dar și pentru controverse multiple (inclusiv interdicția de a intra în R. Moldova), a virat spre o retorică antagonică atunci când a realizat că românii din Basarabia nu îl susțin la urne. Înaintea turului al doilea al alegerilor, confruntat cu șanse tot mai incerte, Simion a lansat acuzații fără probe la adresa guvernului pro-occidental de la Chișinău, susținând că acesta “manipulează votul” românilor din Republica Moldova împotriva sa.

Într-o postare vehementă pe rețelele sociale, liderul AUR a clamat că s-ar fi comis o “fraudă imensă” în secțiile de vot moldovenești – deși observatorii și autoritățile electorale nu au semnalat nereguli – ba chiar a insinuat teorii conspiraționiste, cum că guvernul Maia Sandu ar fi alocat sume fabuloase (se vorbea absurd de 100 de milioane de euro) pentru influențarea rezultatului alegerilor din România.

Cu alte cuvinte, în loc să accepte verdictul democratic al urnelor, acest politician a preferat să conteste legitimitatea votului basarabenilor, tratându-i practic ca pe o masă de manevră “externă” și negându-le capacitatea de a decide liber.

Acuzațiile lui Simion au stârnit indignare și reacții imediate atât la Chișinău, cât și la București. Guvernul Republicii Moldova a respins ferm insinuările, purtătorul de cuvânt Daniel Vodă subliniind că “românii din Republica Moldova au votat liber… Numărul mare de oameni care au ieșit la vot arată cât de mult le pasă de viitorul României”. Chișinăul a făcut un apel la toți actorii politici să evite acuzațiile nefondate și jignirile la adresa votanților din Republica Moldova, reamintind că tensiunile electorale nu trebuie să ducă la ponegrirea unor oameni care și-au exercitat un drept democratic.

Mesajul este foarte clar cetățenii moldoveni cu pașaport românesc sunt cetățeni cu drepturi depline ai României, nu “străini” amestecați în treburile interne. De altfel, “moldovenii cu cetățenie română sunt oameni liberi, cu dreptul garantat de a vota conform propriilor convingeri”, a transmis Chișinăul, îndemnându-și cetățenii să nu se lase intimidați și “să iasă la vot fără frică”. În același timp, autoritățile de la București au dezmințit categoric existența oricărei fraude, Ministerul român de Externe precizând public că procesul electoral din diaspora s-a desfășurat transparent și “fără probleme”, denunțând totodată încercările de dezinformare menite să submineze încrederea în rezultatele alegerilor.

Practic, instituțiile statului român au transmis că nu vor tolera demonizarea diasporei basarabene și că votează unde le este locul – în marea familie a cetățenilor României.

Este extrem de important să înțelegem că un politician ca George Simion, care și-a construit cariera pozând în apărător al românilor de peste Prut, a ajuns să îi calomnieze exact pe acești români când votul lor nu i-a fost favorabil. Această atitudine cinică și duplicitară arată pericolul narativelor populiste și discriminatorii, în goana după capital politic, unii nu se sfiesc să divizeze cetățenii în “buni” și “răi”, să insinueze loialități duble sau fraude imaginare, atacând astfel chiar fundamentul egalității cetățenilor în fața urnelor. Din fericire, societatea românească și cea moldovenească au reacționat prompt, izolând aceste încercări de manipulare. Mobilizarea exemplară a alegătorilor din R. Moldova – care în turul al doilea au ieșit și mai mulți la vot decât în primul tur – a fost cel mai bun răspuns dat celor care au încercat să-i intimideze sau să le ponegrească opțiunile.

Pentru cetățenii Republicii Moldova de origine română, cetățenia română nu este un moft sau un favor oferit de București, ci un drept redobândit, câștigat prin răbdare, perseverență și credință în adevărul istoric. Este dreptul inalienabil de a aparține națiunii din care au fost rupți, de a fi parte a spațiului politic, cultural și juridic românesc. Nicio propagandă și niciun politician nu pot șterge realitatea că, dincolo de formalități, Basarabia a fost și rămâne pământ românesc în inimile oamenilor, iar pașaportul românesc în mâinile a peste jumătate de milion de moldoveni confirmă acest lucru în plan concret. Faptul că astăzi bunicii, nepoții și strănepoții celor despărțiți de Prut în 1940 pot circula liber, pot munci și vota ca cetățeni români și europeni este o victorie a justiției asupra tiraniei istoriei.

Tocmai de aceea, este esențial să păstrăm deschis și neîngrădit drumul cetățeniei române pentru toți basarabenii care o revendică. Orice încercare de a limita abuziv acest drept – fie prin obstacole birocratice nejustificate, fie prin descurajarea publicului cu teorii conspiraționiste – trebuie respinsă ferm. Desigur, statul are datoria să se asigure că procesul de redobândire rămâne curat și credibil, eliminând fraudele și impostura; filtrul competenței lingvistice sau verificarea riguroasă a actelor sunt măsuri de bun-simț atâta vreme cât nu devin piedici absurde pentru cei onești. Însă dincolo de aceste ajustări tehnice, principiul de bază nu trebuie atins: un român din Moldova are același drept la cetățenie ca un român din Iași sau Brașov, pentru că legătura care îi unește este dincolo de conjuncturi politice trecătoare.

Totodată, este responsabilitatea noastră, ca societate, să contracarăm narativele politice discriminatorii sau populiste ce încearcă să semene discordie între români de o parte și alta a Prutului. Când auzim voci care îi prezintă pe moldoveni drept “străini” care ne decid nouă soarta sau drept “profitori” ai UE, trebuie să le răspundem cu fapte și cu empatie: basarabenii sunt frații noștri, iar votul lor este la fel de valoros ca al oricărui alt cetățean. Demonizarea diasporei – indiferent că e vorba de cea din Occident sau de cea din R. Moldova – este o cale periculoasă, care subminează unitatea națională și fundamentele democratice. Experiența recentă ne-a arătat că românii de pretutindeni știu să discearnă între cei care îi respectă și cei care îi folosesc ca pe un pion electoral. Iar lecția pe care ne-au dat-o românii basarabeni în aceste alegeri este una clară: nu se mai lasă intimidați și nu mai acceptă să fie tratați ca cetățeni de mâna a doua în propria lor țară.

Cetățenia română pentru basarabeni rămâne și trebuie să rămână un drept sacrosanct, expresie a unei dreptăți istorice și punte spre un viitor comun mai bun. Generațiile viitoare, de ambele maluri ale Prutului, vor privi, sperăm, aceste vremuri ca pe epoca în care s-a înfăptuit, pe cale pașnică și legală, reîntregirea națiunii prin cetățenie. Iar pentru ca această viziune să devină deplină realitate, datoria noastră este să apărăm adevărul istoric, să combatem minciuna și ura și să ne ținem aproape unii de alții, ca un singur popor. Basarabenii sunt ai noștri, iar România este și a lor – nu printr-un act de generozitate, ci prin drept și prin destin. Astăzi, nimeni nu mai are puterea să le răpească acest drept.