Dumitru CRUDU // În noaptea aia când Kievul a fost bombardat, Halina și-a pierdut cea mai bună prietenă
Halina și-a încălțat bocancii, și-a îmbrăcat o pereche de pantaloni șalvari de culoarea cafelei cu lapte, și-a ascuns partea de sus a coprului sub o bluză care amintea de nuanțele primelor frunze de toamnă, când zilele încă mai sunt călduroase, soarele strălucind foarte generos undeva până pe la orele patru sau cinci, și apoi retregându-se brusc, lăsând în locul lui pe cer o lună și niște stele friguroase, care până dimineața alungau din case toată căldura adunată peste zi, înlocuind-o cu un ger blând, dar persistent, aproape la fel de persistent ca o durere de dinți. Îi plăcea culoarea mierei de albină. Halina își alegea hainele după culori și mai toate rochiile sau bluzele sau paltoanele ei îți puteau aminti de nesfârșitele lanuri de grâu pârguite, de gutuile coapte, de merele făinoase. Și-a îmbrăcat și acum giaca ei muiată parcă într-o căldare plină cu ulei de floarea soarelui. Doar geanta și căciulița erau negre, pentru contrast, pentru a scoate și mai bine în evidență celelalte culori ale hainelor ei. Și-a îndesat căciulița pe cap, iar cureaua poșetei și-a trecut-o peste umăr și s-a culcat în pat, așa îmbrăcată cum era. În poșeta aia avea medicamentele de care nu se putea lipsi niciodată: pentru tensiune, pentru inimă, pentru rinichi; mexazolam, ca să scape de atacurile de panică pe care le făcea foarte des și altele, și altele.
Fiica ei râdea de ea. Daryna se culca îmbrăcată doar în cămașă de noapte. Zicea că altfel nu poate să doarmă, iar din cauza asta a și murit acum o lună, când au bombardat Kievul. O bombă a căzut în curtea clădirii lor și unda exploziei le-a aruncat din pat pe podea. Cădeau toate peste ele tablourile de pe pereți, vesela din dulapuri, hainele din cuiere. Căutându-și cizmele, peste Daryna s-a prăbușit un dulap și a omorât-o pe loc.
Halina s-a întins în pat, dar somnul nu o lua. În ultimul timp, adormea foarte și foarte greu.
Când începu bombardamentul din acea noapte, ea era trează. A sărit ca arsă din pat zigzagând printre obiectele care se prăbușeau pe podea. A țâșnit pe coridor fără să-și mai încuie ușa. În timpul bombardamentelor nimeni nu-și mai închidea ușile. Vuietul bombelor era infernal. Scările se zguduiau sub ea ca pe vreme de cutremur. Totuși a zbârnâit la soneria Hanei, cea mai bună prietenă a ei din Kiev, pentru că nu o văzu pe podest, Hana lua somnifere și Halina se temea că nici măcar exploziile astea atât de păuternice nu au trezit-o. În timp ce ea se codea ce să facă mai departe, Hana țâșni pe palier și alergă după Halina în jos pe scări, niciuna dintre ele nu lua liftul temându-se să nu rămână blocate în ascensor, așa cum a rămas în timpul unei nopți ca acestea Petro și nimeni nu l-a mai putut scoate viu de acolo.
Ajunse afară, au fugit după puhoiul de oameni.
S-au adăpostit în metrou, a cărui stație se afla vizavi de casa lor. Halina s-a rugat în genunchi patru ore, timp în care Hana dormi cu capul pe umărul ei.
Când au ieșit afară, Halina nu și-a mai recunoscut strada. Acoperită cu uși de balcon, cu rame de ferestre, cu dulapuri, mese, scaune, pietre, moloz, abia de mai puteau înainta. Toate mașinile erau turtite ca niște ouă și Halina nu mai știa care dintre ele mai era mașina sa. Hana rămase în urmă și Halina se întoarse s-o aștepte. Țipă. Peste prietena ei se prăbuși de la etaj un frigider și o omorî pe loc.
Halina începu să urle.
