Iulian Chifu // O Europă post-americană: cum se poate apăra singură

Dacă o parte dintre susținători încă se chinuiesc să găsească explicații publice – chiar în spectrul pragmatic – iată că majoritatea a părăsit deja autocenzura și vorbește deja despre retragerea SUA din Europa și capacitatea ca bătrânul continent să se apere singură. Formulele utilizate sunt cele instituționale existente și cele ad hoc sau de tip coaliție de voință și interese în formare sau chiar coaliții de capabilități împreună cu Ucraina în apărarea Europei. Reuniunea Lennart Meri de la Tallin din weekend a mai subliniat un lucru important: China e tot mai prezentă în afacerile europene și ale regiunii și umple rapid golurile, sună liderii europeni și propune variante de cooperare, în timp ce statele indo-pacificului sunt și ele tot mai des la masă, subliniind faptul că globalizarea este un fapt cu repercusiuni și asupra principiului vaselor comunicante între regiunile lumii, mai ales când e vorba despre ciocnirea dintre democrații și autocrații.

De la turbulențe și provocări la pericol și război. Definirea victoriei Europei în confruntarea cu Rusia lui Putin

A fost o obișnuință ca evitarea complezenței occidentale să fie făcută prin asumarea traversării unor vremuri marcate de provocări. Așa a fost părăsită imaginea păcii eterne și a sfârșitului istoriei. Și a fost și explicabilă sintagma prin prisma atacurilor teroriste, cibernetice, efectelor încălzirii globale și a turbulențelor naturii, dar mai ales a amplificării tipologiilor de amenințări, riscuri și vulnerabilități cu care se confruntă lumea în epoca contemporană de secol 21. Însă pandemia și mai ales declanșarea războiului de agresiune pe scară largă a Rusiei în Ucraina, împreună cu accelerarea în numeroase locuri a confruntărilor militare pentru soluționarea conflictelor diverse au dus la caracterizarea momentului actual pe care îl trăim drept vremuri periculoase și de război.

A pune întrebarea dacă Europa se poate apăra de amenințarea războiului cu Rusia singură, fără Statele Unite, nu mai este azi o opțiune: traversăm vremuri periculoase, și trebuie ca europenii, noi înșine, românii, să reînvățăm să ne apărăm, eventual împreună cu aliații, fără a conta neapărat pe cineva exterior care-și asumă această responsabilitate. Din contra, evitând să o facem, să ne asigurăm de forțe armate suficiente și bine echipate și antrenate, de capabilități moderne și adaptate războiului de secol 21, de doctrine și planificare asociată noilor tehnologii care alimentează războiul modern și de o industrie de apărare care acoperă necesitățile unui război lung, de mare intensitate, riscăm să nu putem să asigurăm descurajarea și apărarea necesară pentru a nu avea vreodată un război pe teritoriul european.

Rusia va escalada războiul și așteaptă un moment prielnic spre a lansa următoarea provocare, de data aceasta la adresa NATO și a articolului 5. O spun șefi ai apărării, miniștri ai apărării, politicieni de prim rang, șefi ai serviciilor de informații din multiple state. Războiul vine, iar în cazul agresiunii Rusiei, trebuie să câștigi runda inițială, momentul lansării războiului, așa cum a demonstrat-o Ucraina. De aceea nivelul de ambiție în preîntâmpinarea războiului care vine este nu doar să ne pregătim, ci să învingem de la început, de la momentul agresiunii. Nu trebuie să ne mai facem iluzii.

În ceea ce privește America lui Trump, știm deja faptul că Europa va trebui să se apere în mare parte singură. În a doua jumătate a anului, după summitul NATO de la Haga și eventuala reafirmare a articolului 5 urmat de angajamentele de împărțire a responsabilității, cu o augmentare la 5% din PIB până în 2030 și asumarea a 3,5% direct pentru apărare și diferența de 1,5% pentru dublă utilizare și infrastructură cu scop militar, vor exista schimbări în postura forțelor americane în Europa. Partea americană promite că va fi un proces ordonat, în consultare cu aliații europeni și se va face gradual, fără a lăsa găuri. Până la sfârșitul anului.

Rusia va rămâne un vecin problematic și agresiv oricum, că va câștiga sau va pierde în Ucraina, în raport cu obiectivele sale afirmate public. Totuși există încă voci care pun la îndoială agresiunea la adresa statelor Europei de Est, în ciuda semnalelor revizioniste și de revendicare deja pronunțate de către Rusia. Bineînțeles, contează cât din Statele Unite va rămâne pe continent. Desigur, în primul rând umbrela nucleară, așa cum au semnalat declarațiile liderilor americani de prim plan, alianța franco-britanică venind doar cu elemente complementare în descurajarea nucleară. Apoi poate intelligence, imagini spațiale, poate apărare anti-aeriană sau alte elemente. Dar pe dimensiune convențională, Europa va trebui să compenseze nevoile de forțe și capabilități.

De aici începe partea complicată: de unde procurăm armamentul? Desigur, există o motivație fundamentală privind cumpărarea celui mai bun armament de la cei mai buni producători. Totuși există și rezerve privind autonomia acestui armament, la dispoziția statului care-l cumpără, sau vreo eventuală dependență de producător, dincolo de muniție și piese de schimb. Blocarea tirurilor armelor livrate Ucrainei să nu pătrundă în spațiul Rusiei e o probă importantă, iar construcția încrederii cu producătorii alternativi, din afara Europei, sau reconstrucția ei va fi o temă de prim plan pentru viitor. Alături de producerea propriilor capabilități pentru apărare pe toate spectrele posibile, la o calitate cât mai bună și un cost, de asemenea, competitiv.

Apărarea Europei, apărarea Ucrainei, integrarea apărării și capabilităților coaliției de interese europene și non europene

Tema prezenței pe teren a trupelor europene nu se mai pune. Ne-o spune explicit la nivel înalt premierul Marii Britanii și Cancelarul german. Totuși ce a rămas din propunerea de reasigurare a forței europene drept garanție pentru planul de pace în variantă europeană? Au rămas două tipuri de forțe, una de monitorizare, în principiu ruso-ucraineană – fiind vorba de armatele care se află față în față la linia de contact, la care se alătură un terț stat, non-NATO. Cu o dotare electronică, satelitară, de drone și de senzori, această forță poate monitoriza 1200 km de linie de contact plus frontieră comună ruso-ucraineană.

Acesteia trebuia să i se alăture forța de reasigurare, 100.000, ulterior 30.000 de oameni. Cu variantă rotațională de generare a forței, deci un număr de forțe amplificat cu trei. Aceste forțe urmau să fie amplasate nu la linia de contact, ci în profunzime, la Vest de Nipru. Admițând că Rusia ar fi fost de acord - azi contestă vehement o asemenea prezență, considerată țintă legitimă dacă e dislocată pe teritoriul Ucrainei – ar fi însemnat singurul plus al întregii evoluții din război, de pe teren, la nivel strategic, respectiv unica sancțiune reală a Rusiei pentru războiul pe care l-a lansat în Ucraina.

Totuși evaluările privind relevanța forței, simbolistica ei, dimensiunea descurajării oferită Ucrainei pentru a bloca reluarea agresiunii de către Rusia, precum și utilitatea ei au dus la concluzia că o asemenea forță e insuficient utilizată dacă e dislocată acolo. Mai ales că ea poate rămâne amplasată în Europa Centrală și de Est, în flancul Estic al NATO, ca forță de apărare a Alianței și, posibil, de intervenție în apărarea Ucrainei, în condiții specifice. Aceleași rețineri de a nu plasa forțe ruse față în față cu cele americane au făcut ca și varianta asigurării americane din spate a acestor forțe europene, ca element de descurajare credibilă, au făcut ca varianta să nu fie acceptată de administrația Trump.

Garanții de securitate cu sau fără forță pe teren în sprijinul Ucrainei rămâne o problemă pentru europeni. Am depășit deja nivelul boots of the ground și ne referim specific la ceea ce poate aduce plus valoare. De exemplu, domeniul apărării anti-aeriene sau anti-rachetă, realizat cu baza pe teritoriul aliat. În fapt, formula e de adaptare graduală, în funcție de ceea ce cere acțiunea agresivă a Rusiei care s-ar dezvolta ulterior încheierii acordului de pace. Fără a porni războiul, forțele europene și non-europene - ca să cităm exact din ciorna documentului - constituie o forță de reacție la agresiune, cu ținte pe teritoriul Rusiei, în profunzime. Nu se mai pune problema auto-descurajării, a dezbaterii pe baza paradigmei apărare/ofensivă, nici pe cea legată de liniile formale ale granițelor cu Rusia.

Altfel, avem o problemă fundamentală de concepție care se referă la planificare apărării Ucrainei și a Europei separat sau a formulei integrată de planificare. Cele două nu se suprapun: dacă obiectivul e reasigurarea și apărarea Ucrainei, resursele europene se duc pe această direcție care nu se suprapune pe apărarea Europei ca atare. Dacă, în schimb, formula este a apărării integrate a Europei și Ucrainei, eventual cu aporturi non-europene – Canada, Marea Britanie, Norvegia, Turcia dar și Coreea și Japonia, Australia, Noua Zeelandă etc. – se schimbă paradigma.

NATO cu relevanță globală: sprijinul SUA în Indo-Pacific

Aici ar trebui incluse în planificare și forțele și capabilitățile ucrainene, astăzi cea mai mare și mai pregătită armată europeană. Și tot aici, eventual la summitul de la Haga, ar trebui ca europenii să accepte un NATO cu responsabilități globale și implicarea, în măsura capabilităților, în Indo-Pacific, dacă tot acceptăm principiul vaselor comunicante și constatăm implicarea tuturor actorilor globali și regionali din Indo-Pacific în războioul de agresiune al Rusiei în Ucraina. În subsidiar, am trece la nivel euro-atlantic de la împărțirea geografică a responsabilității – Europa cu Rusia și SUA cu China în Indo-Pacific – la una integrată, real transatlantică, cu ambii piloni euro-atlantici ai NATO implicați în ambele teatre de amenințări posibile.

Necesitatea descurajării în interiorul teritoriului Rusiei are multiple argumente. Primul, nevoia apărării avansate pentru a nu-ți distruge propriul teritoriu sau, în caz de agresiune, pentru a putea să te aperi în fața teritoriului tău, acolo unde nu există adâncime strategică. Țările Baltice sunt un asemenea exemplu. Li se mai adaugă capacitatea strategică de țintire la distanță, în teritoriul advers, o variantă strategică probată ca utilă de evoluțiile războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, cu ținte pe aglomerări de capabilități și trupe, puncte de comandă și control, linii de aprovizionare sau depozite de muniție și carburanți pentru efortul de război.

De altfel, discuția despre apărare avansată este veche, iar în cazul unor state precum Estonia, de exemplu, ea este trecută în doctrină încă din anii 30. Acceptarea unei asemenea variante și planificarea aferentă este, cu adevărat, un element care descurajează Rusia, spre deosebire de acceptarea luptei pe teritoriul propriului stat sau a auto-descurajării produse de fetișismul frontierei. Doar așa poate fi descurajată cu adevărat Rusia.

Nimeni nu-și dorește războiul, dar trebuie să existe argumente puternice pentru protejarea în fața amenințărilor reale, nu doar a celor percepute, asupra membrilor Alianței, și trebuie ca tipurile de reacții să fie prezente și bine comunicate, pentru a descuraja agresiunea din fașă, înainte de a fi lansată de către Rusia. Așa ar trebui să arate o definiție a posturii forței credibile pentru apărare și descurajare pe flancul estic al NATO/UE.

Tematica strategică: umbrela nucleară americană și complemente convenționale strategice europene

Dacă se vorbește despre un transfer responsabil al atribuțiilor pentru securitatea și apărarea Europei de la SUA către europeni, fără hiatusuri și goluri de capabilități, rămâne esențială umbrela nucleară, care nu poate fi în principal decât americană. E adevărat, cu o complementaritate franco-britanică. Însă înlocuirea unei asemenea capabilități strategice la nivel european ar presupune niște costuri pe care cu greu și le-ar permite clasa politică actuală. Poate ar fi relevante alte capabilități strategice, precum rachetele cu rază medie și țintire superioară – 2000 km, precum proiectul german de apărare anti-rachetă al Europei sau cel germano-britanic privind rachetele ofensive.

Altfel, Europa poate marșa pe temele neconvenționale cu maxim impact și eficiență, precum tot spectrul războiului total, comprehensiv, în special în zona informațional-cognitivă, cibernetică, energetică, inclusiv drone și vectori la țintă cu relevanță strategică. Iar ca formule de succes necesare sunt pregătirea de apărare și descurajarea, respectiv masa. Producția masivă de drone de tot felul poate fi asumată mai ieftin în Ucraina, iar capabilitățile de război electronic pot combina tehnologia europeană cu know-how-ul și experiența ucraineană pe câmpul de luptă.

Haga va fi punctul de plecare. Iar țintele de capabilități speciale pe care nu le acoperă europenii sunt ISR- intelligence, surveillance, reconnaissance, război electronic, capabilități spațiale, anti-submarine, descurajare extinsă nucleară, desigur. Capabilități de țintire pe distanță și în adâncime se alătură descurajării strategice și trebuie dezvoltate, amplasate, exersate și acomodate integrat cu cele nucleare. Ele trebuie să fie parte a descurajării din Europa. Așa putem face nu numai descurajare prin negare, ci și descurajare prin pedeapsă în ceea ce privește Federația Rusă.

Ca să îl descurajăm pe Putin cu o prezență redusă a SUA și cu o dorință incertă a administrației americane de a se implica în apărarea Europei, planificarea trebuie făcută la nivel convențional doar pe baza pilonului european al NATO. În plus, NATO însăși se va schimba ca organizație, în absența acțiunii SUA ca lider implicat: vom avea o conducere colectivă prin natură a Alianței, pentru că, fără SUA, NATO nu are un lider. Iar descurajarea reală se face prin hard power, și nu numai la nivel nuclear: descurajarea planificată vizând percepțiile și modul de a gândi al lui Putin. Abia așa transferul de răspundere pentru securitatea și apărarea Europei poate să dobândească eficiență.

Creativitate și inventivitate în apărarea europeană

Dacă serviciile de informații daneze – ultimele care au dat publicității o perspectivă a Rusiei de a ataca NATO și UE – au susținut că momentul testării occidentului e situat la orizontul a 5 ani, construcția capabilităților și a bazei industriale europene masive, producție de serie mare și pregătirea de a purta un război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung cu Rusia presupune să fim nu numai mai rapizi de 5 ani, ci să fi început deja construcția unor noi capacități ale industriei de apărare. Proiectul european SAFE – fost ReArm Europe – e lansat acum, dar cum construcția unei unități de producție a industriei de apărare durează doi ani până la termenul de producție nominală, investițiile trebuiau deja să fi fost lansate.

Și la nivelul planificării, putem învăța de la Ucraina și din războiul de secol 21. Dacă nu avem forța și timpul pentru a produce capabilitățile tradiționale de care avem nevoie – vezi avionul european de generația a șasea pentru 2040 – trebuie să ne uităm la alte capabilități care să compenseze ceea ce nu putem face și cu mare eficiență - vezi producția de drone. Putem să combinăm investițiile și să găsim investiții ale căror efecte pot fi combinate, dezvoltări pe direcții moderne ale noii armate de secol 21. Urgența ne obligă: nu avem timp să așteptăm ce ne trebuie potrivit actualelor doctrine, trebuie să putem lupta mâine.

În 1999, estimarea făcută pentru a putea apăra Polonia și Țările Baltice, la acea vreme, cu tipurile de armament, cunoaștere și tehnologie de atunci, reclama o investiție de 300 miliarde de euro. Între timp, s-au investit bani de către cele 4 state în cauză, nu și de către restul membrilor NATO/ UE, iar tehnologia a evoluat. Un calcul simplu, aduncând la zi doar inflația, ne arată că formula reală este imposibil de asumat astăzi. Și asta numai pentru cele 4 state în cauză. De aceea trebuie ca, prin inventivitate, creativitate și noi capacități, să suplinim aceste capabilități pe care nu le vom putea avea.

Timpul și termenele contează, iar termenul relativ rămâne 2027. Da, Europa se poate apăra fără SUA, dar numai dacă realizează o planificare și investiții deștepte. Care să compenseze ceea ce nu poate face. Desigur, prin bruiaj și război electronic, respectiv cibernetic nu poți compensa trupe și capabilități hard. Dar o combinație eficientă de hard, soft, hibrid, pe dimensiunea full spectrum warfare, poate fi soluția.

‍