Ștefan cel Mare, comemorat la 521 de ani de la moarte
Ștefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanți domnitori ai Moldovei, care a condus timp de 47 de ani (1457–1504). A purtat peste 40 de războaie și lupte, a fost caracterizat de istorici drept un mare apărător al creștinătății în Balcani și ctitor de biserici și mănăstiri în Moldova, Țara Românească și Ardeal.
Potrivit resurselor Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, Ştefan cel Mare este fiul lui Bogdan al II-lea şi al soţiei sale Oltea. S-a născut cel mai probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de către Iancu de Hunedoara, unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei.
Cu o forţă militară pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş, la care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor începând cu anul 1456.
În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat clasa negustorească şi legăturile comerciale externe.
În plus, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea cea mare” – chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.
Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Acest fapt este considerat realizarea cea mai perenă a domniei voievodului.
Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste calităţi au devenit un subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în mod oficial în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori, iar din ultima căsnicie a rezultat fiul legitim Bogdan al III-lea. A avut și copii nelegitimi, cel mai cunoscut fiind Petru Rareș, devenit ulterior domn al Moldovei.
În numele lui Ștefan cel Mare, România și Republica Moldova au bulevarde, instituții, monumente, școli și unități militare, de exemplu: monumentul lui Ștefan cel Mare și Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău, Ordinul „Ștefan cel Mare” – distincție militară de stat în Republica Moldova, muzee și case memoriale dedicate lui Ștefan cel Mare, în special la Suceava și Putna.
Ștefan cel Mare a murit la aproape 66 de ani, după o lungă suferință cauzată, cel mai probabil, de o boală grea, cum ar fi cancerul sau guta. A fost înmormântat la Mănăstirea Putna, pe care o ctitorise și o alesese ca necropolă domnească.
.png)
