Alexandr Makuhin // Întâi steagurile și hărțile. Apoi – conductele și cablurile. Sau invers?

Despre gaz – se vorbește de obicei în contextul tarifelor. Uneori – în context politic. Aproape niciodată – ca despre o țesătură din care, de fapt, este croit întregul sistem al țării, inclusiv acea parte care oficial nu este recunoscută.

Dar în iarna 2024–2025 totul s-a schimbat brusc. Gazul rusesc, după numeroase avertismente din partea Ucrainei, a încetat să mai ajungă. Sistemul energetic nu s-a prăbușit, dar contururile lui au devenit mult mai vizibile – și, se pare, s-au dovedit a fi cu totul altele.

Chișinăul nu a înghețat, așa cum preziceau gurile rele, dar pentru prima dată a început cu adevărat să calculeze: de unde vine energia electrică, cât costă, cât de stabile sunt livrările – și ce se face acum cu gazul, dacă vechile rute au dispărut.

La Tiraspol, între timp, s-a înțeles că scenariul obișnuit – „avem gaz și energie electrică, dar vi le putem vinde, pentru că robinetul e la țeava noastră și comutatorul e pe cablul nostru” – nu mai funcționează.

Și pentru prima dată după mult timp, discuția despre relațiile dintre Chișinău și Tiraspol a început să semene nu cu un serial geopolitic, ci cu o documentație tehnică. Nu o poveste plictisitoare și protocolară de la o altă conferință numită „Metode și principii de soluționare a conflictului înghețat”, ci o demonstrație a ceea ce înseamnă integrarea reală – dacă o privești prin prisma infrastructurii, și nu a steagului.

Pentru că acolo unde politicienii se ceartă de zeci de ani despre statute, oamenii se înțeleg mult mai repede asupra modului în care se conectează căldura – cine o plătește și în ce cuantum.

Două lumi reflectate în oglindă

Dacă deschizi orice declarație sau asculți politicienii de pe ambele maluri ale Nistrului, ai putea crede că sistemele energetice ale Chișinăului și Tiraspolului sunt două lumi complet diferite.

În una – eforturile moldovenești de diversificare: reversul, conectarea la rețelele românești, ajutor european, achiziții de gaz de pe piața liberă.

În cealaltă – „gazul umanitar”, generarea la MGRES, predictibilitate, accentul constant pe o anumită stabilitate: „avem totul al nostru”.

Dar iarna 2024–2025 a spulberat acest mit mai repede decât orice raport. Coloana vertebrală de gaz pe care se sprijinea întregul sistem industrial transnistrean s-a dovedit a nu fi o coloană – ci o țeavă, goală pe dinăuntru. Și când conținutul din această țeavă a dispărut, s-a dovedit că nimic altceva nu funcționează clar.

Iar modelul „avem energie electrică pentru că avem gaz” a încetat să mai funcționeze în clipa în care gazul a dispărut. Au rămas doar sfaturile obișnuite de genul: „cheltuielile trebuie reduse, iar veniturile – sporite”.

Transnistria nu a fost niciodată o insulă energetică autonomă. A fost – și chiar este – parte a unui sistem energetic comun. Doar că tuturor le-a fost convenabil să tacă despre asta, sau mai bine zis – să nu spună totul.

Chișinăului i-a convenit să nu abordeze subiectul: cât timp venea electricitatea de la MGRES, nu era grabă cu tranziția verde sau cu achiziția de gaz la prețuri mai mari.

Tiraspolului i-a convenit să nu spună cu voce tare că gazul este practic gratuit și vine din motive politice, nu economice, și că din vânzarea derivatelor acestui gaz se susține nu doar producția, ci și o parte semnificativă a sistemului social.

În cele din urmă, partenerilor internaționali le-a convenit să creadă că „măcar pe ceva se ține stabilitatea de bază – important e să nu fie război, cel puțin acolo”.

Ambele părți – și Chișinăul, și Tiraspolul – au fost ani la rând prizonierele farmecului acordurilor din culise. Toți erau siguri că „cu gazul se vor înțelege cumva” – în ciuda avertismentelor clare și vechi din partea Ucrainei.

Dar toate aceste înțelegeri – în cadrul „formatelor neoficiale” – au încetat să mai funcționeze atunci când a dispărut însăși posibilitatea fizică de a le îndeplini.

„Comunicatele de presă nu încălzesc camera”

În Moldova, discuția despre Transnistria a trăit ani de zile în sfera abstracțiunilor: statut, neutralitate, formule pe care nimeni nu și le mai amintește, dar toți dau din cap. De cealaltă parte – aceleași abstracțiuni, doar cu semn schimbat: „nu ne recunosc, dar să plătească”, „noi avem o cale aparte”, „nu sunt facturile noastre la gaz”.

Dar iarna trecută, toate acestea au devenit prea fragile pentru a susține sistemul. Retorica politică nu face contorul să se învârtă. Iar comunicatele de presă nu ridică temperatura în cameră. Când țeava a dispărut, când au început perturbările în livrări – discuția de pe ambele maluri a coborât de la politică la tensiune în rețea și presiune în țeavă.

Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: dialogul a devenit posibil, deși extrem de dificil. Nu pentru că părțile și-au schimbat brusc opiniile, ci pentru că aveau sarcini identice, fizice și foarte concrete, care nu puteau fi ignorate.

Inginerii de pe cele două maluri pot vorbi limbi diferite, dar 50 de Hz rămân 50 de Hz – indiferent de opiniile politice, orientările geopolitice sau limba maternă.

Pentru prima dată după mult timp, negocierile dintre Chișinău și Tiraspol au încetat să mai semene cu un teatru dramatic. Au început să semene cu discuția dintre oameni cărora li s-a stricat sistemul comun de încălzire – și acum trebuie să înțeleagă împreună unde curge, ce s-a blocat și cine ce poate repara.

Și mai ales – de unde se iau bani pentru toate acestea. Dar, bineînțeles, nu fără acuzații legate de cine a stricat totul.

Se pare că aceasta este prima etapă a integrării – nu în protocoale, ci în recunoașterea faptului interdependenței și al colaborării. Pentru că infrastructura este un indicator mult mai simplu și direct decât declarațiile politice. Dacă ești în aceeași rețea – ești în același sistem.

Și trebuie să faci ceva ca sistemul să funcționeze.

Ori recunoști asta, ori joci în continuare politică – până când pe acel teren apar cei care pur și simplu închid – gazul, lumina sau altceva.

Integrarea de jos în sus

Reintegrarea este adesea prezentată ca un act politic: declarații, semnarea documentelor, formatul „5+2”, fotografii solemne cu toți împreună. Uneori – ca ceva tragic: scenariu de forță, conflict, final dramatic.

În practică însă, totul e mult mai prozaic. Integrarea începe, de exemplu, cu necesitatea de a sincroniza programul de întreținere a transformatoarelor. Sau de a conveni cine și pe banii cui va înlocui liniile de pe o stație electrică.

Nu sună inspirațional. Nici eroic, nici promițător pentru un viitor luminos. Dar exact așa se întâmplă – în pași mici, uneori forțați, inclusiv din motive economice. Fără fotografii protocolare, dar cu cabluri reale, țevi și responsabilitate concretă.

Trăim într-o regiune în care voința politică este rară, dar logistica de zi cu zi – funcționează zilnic și foarte bine. Exemplele sunt multe.

Dacă ai un cablu care traversează un teritoriu considerat formal necontrolat, trebuie oricum cumva să-l întreții – pentru că legile fizicii nu le-a abolit nimeni.

Dacă stația de pompare este pe linia convențională de demarcație – trebuie decis cine o păzește, cine lucrează acolo și pe ce card primește salariul. Și, în cele din urmă, unde se păstrează cheile.

Asta nu este politică. Este economia cotidiană Și anume de aici se dezvoltă viitorul reintegrării ca proces.

Iar iluzia politică „aici suntem noi, iar acolo sunt ei” – este ceea pe ce s-a construit, timp de ani, o inactivitate politică reciproc avantajoasă.

Pragmatismul nu e o slăbiciune, ci o maturitate

În politica externă a Moldovei, la fel ca în discuțiile interne despre Transnistria, s-a obișnuit mult timp să se pretindă că întrebările tehnice sunt secundare. Mai întâi – politica, apoi restul. Mai întâi – statutele, apoi tarifele. Mai întâi – steagurile, apoi – conductele.

Dar iarna 2024–2025 a arătat că totul poate fi inversat. Și dacă am începe cu ceea ce funcționează, nu cu ceea ce e simbolic?

Și dacă reintegrarea reală nu este o singură decizie politică, fixată la un moment dat, ci un lanț de pași consecutivi care au loc de facto – pentru că altfel nu se aprinde nimic și nu funcționează? Pentru că este tehnic imposibil, oricât ai flutura steagul.

Când ambele părți calculează cine și când furnizează curent, cine plătește pentru ce, unde și cum se poate obține o echipă de reparații – nu mai e antagonism. Este deja gestionarea unui sistem comun. Chiar dacă una dintre părți nu recunoaște însăși existența acestei comuniuni.

Pentru că nimeni nu e obligat să iubească pe cineva. Dar dacă ambele părți vor ca oamenii să aibă lumină, căldură și muncă – vor trebui să vorbească. Nu în lozinci, ci în cifre.

Și în asta nu e slăbiciune. În asta e maturitate. Pentru că orice reintegrare nu e un triumf spectaculos și fotografii strălucitoare. Este rutină. Un proces de lungă durată, consecvent și cotidian.

Iar rutina în care se aud unii pe alții – este deja un rezultat tangibil. Nu strălucitor, dar cu adevărat funcțional. Chiar și cu dividende politice modeste și lente.

‍