Dumitru CRUDU // Banditul vine să joace tenis în fiecare duminică pe strada Bucuriei

Așezat pe banca aia rece, lipită de un perete și mai rece, ascultam încordat cum arbitra anunța cu o voce aspră cine cu cine va juca, făcându-i pe jucătorii din jurul meu să sară în picioare și să alerge voioși spre mesele din sală.  Când a trecut la română, am înțeles că îmi va anunța și meciul meu, pentru că doar jocurile mele le vestea în limba maternă a majoriății tenismenilor din clubul ăla de tenis, după ce i-am făcut un scandal monstru. Lor nu le păsa însă și partidele lor le înștiința în rusă, chiar și dacă ambii jucători erau români. Doar ea nu era româncă sau proprietarii clubului ăla de tenis de pe strada Bucuriei.

Urma să joc cu dinozaurul bărbos, așa cum l-am poreclit noi pe bandit, al cărui nume civil nu-l rețineam niciodată. Nu l-am ținut minte nici acum.

Dinozaurul bărbos deja mă aștepta la masa numărul cinci, penultima din latura dreaptă a salii, rânjind iritat. Dinozaurul a zăcut și la pușcărie, pentru că a ucis un om de afaceri. Nu doar unul, ziceau tenismenii, când dinozaurul nu era de față.

Treceam printre jucătorii care se încălzeau. Domnul Bobu juca cu Anatol. M-a oprit când tocmai treceam prin fața mesei lor. Mă întrebă de ce marția trecută am refuzat să joc finala.

- Pentru că m-a istovit în semifinale Andronic, lăsându-mă fără niciun strop de energie.

- Vrei să-ți spun eu cum să joci cu Andronic fără să obosești? mă întrebă Anatol.

- Cum?

- Să-l porți din colț în colț.

Andronic juca în celălalt capăt al sălii, cu spatele la noi, și nu ne auzea.  Oricum ar fi fost, eu speram ca azi să nu ajung să joc și cu el, pentru că deja mă simțeam obosit. Un jucător mai incomod decât Andronic era însă dinozaurul care mă aștepta la masa cinci Dunăre de mânios.

- Bă, vântule, ție ți-o rămas măcar vreun pic de minte în căpățâna ta bleagă ca să înțelegi, că în loc să tălălăiești cu toți tonții, ar fi fost cazul să-ți miști fundul mai repede prin sală, ca să nu mă faci, p...ă ce ești, să te aștept atâta?

- Scuză-mă.

- Bagă-ți scuzele în fund și ascunde mingea.

- Dar nu ne încălzim și noi un pic?

- Nu, bă. Tu ești prost sau ce?

- Bine, am lăsat-o eu de la mine, și am ascuns mingea la spate.

- E în dreapta, a răcnit el și eu mi-am desfăcut ambele mâini în fața lui ca să vadă că a greșit. Meciul l-am început eu. Am executat primul servici, tăind mingea și lovind-o foarte ușor, ca să cadă cât mai aproape de fileu. A băgat-o în plasă. Când m-am distanțat de el la opt puncte, a început să mă înjure iar.

-Dobitocule, târâtură, vierme, jeg nespălat. Tu nu vezi, bă, cum puți? De ce nu te speli înainte să vii la turnee?

Nu-i răspundeam și încercam să mă concentrez pe fiecare minge. Primul ghem l-am câștigat eu.

La începutul celui de-al doilea ghem, s-a cotilit o minge pe sub masa noastră  și s-a oprit între picioarele dinozaurului, care, de regulă, nu se apleca s-o expedieze tensimenilor care jucau cu ea, lăsându-i pe ei să vină s-o ia, chiar și dacă pentru asta ar fi trebuit să străbată și toată sala. De data asta, a cules-o de pe podea și a izbit-o în direcția lui Buzu. M-am aplecat instantaneu, pentru că a lovit-o atât de năprasnic că a trecut printe toți jucătorii, ricoșând în peretele din fundul sălii, la zece mese distanță de masa lui Buzu. A țintit în mine, cred că în ochi. Dacă nu mă aplecam fulgerător, acum aș fi urlat de durere, ca Buzu însuși când a jucat contra dinozaurului, care, pentru a nu-l lăsa să câștige, când Buzu ajunsese la două puncte de victorie, l-a lovit cu mingea în ochiul drept și Liviu a abandonat confruntarea și a părăsit sala, gemând de durere, iar arbitrul i-a atribuit dinozaurului victoria din acel meci.

După ce l-am învins și în ghemul doi, s-a făcut foc și pară. Urla după fiecare punct pierdut ca o fiară rănită. Când scorul din ultimul ghem s-a făcut nouă la cinci pentru mine, a izbit cu paleta în podea, până a făcut-o țăndări, iar eu mi-am amintit cum dinozarul după un meci ca acesta l-a pizdit în vestiar pe Gioni, de față cu toți jucătorii și nimeni nu i-a sărit în apărare.

Nici eu nu i-am luat apărarea și nu am chemat poliția.

Dar am chemat ambulanța.

Când medicii l-au întrebat cine i-a înnegrit ochii, Gion a zis că a căzut pe scări.

După ciomăgeala aia, Gioni a rămas fără un ochi și a renunțat pentru totdeauna la tenis.

Dinozaurul și-a scos o altă paletă din geantă și negru de furie mi-a strigat să repun mingea în joc. Eram la trei puncte distanță de o mare victorie. Văzându-l cât de furios era, mă întrebam dacă nu o să mă melestuiască și pe mine la fel ca pe Gioni. Puteam evita asta, pierzând meciul, dar cum să-l pierd, când îl conduceam cu doi zero și mă aflam la două puncte de a câștiga întâlnirea? Să mă las. Să-l las să câștige acest ghem, ca și următoarele două? Să-mi bat toate serviciile în aut sau în fileu? Asta era imposibil.

Am câștigat și următoarele trei puncte și l-am învins, iar lui i-am spus să se ducă la doamna arbitru și s-o anunțe că el a câștigat partida aia.