Mihai Isac // Fantasma „Moldovei Mari”: Cum falsifică Moscova istoria împotriva României și R. Moldova

Episodul celebru al hărții oferite de Vladimir Putin fostului președinte Igor Dodon, o hartă a Moldovei istorice extinse, care includea generos și jumătate din România, și mai nou pelerinajul propagandistic al Victoriei Furtună la Mănăstirea Putna nu sunt întâmplări izolate. Ele fac parte dintr-un scenariu bine orchestrat, în care trecutul este rescris selectiv pentru a servi agendei Moscovei.

Oficialii de la Chișinău, București și capitalele europene au reacționat prompt la aceste provocări istorico-politice, evidențiind caracterul toxic al acestei retorici.

Să începem cu momentul de grație istorică oferit de Kremlin. În ianuarie 2017, proaspăt alesul președinte moldovean Igor Dodon se întorcea încântat de la Moscova cu un „suvenir” inedit: o hartă a Principatului Moldovei de la 1790, întocmită de cartograful Bartolomeo Borghi, pe care Vladimir Putin i-o dăruise cu zâmbetul pe buze. Dodon nu s-a mulțumit s-o atârne pe perete, ci a prezentat-o public drept dovada că „jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”. Ba mai mult, a declarat cu regret că Imperiul Țarist s-a oprit prea devreme: „Dacă Imperiul rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”.

Cu alte cuvinte, în viziunea lui Dodon, rușii ar fi trebuit să anexeze toată Moldova istorică în 1812, așa, ca să-i scutească pe moldoveni de dilema identitară de mai târziu. Ironia nu poate fi trecută cu vederea: un președinte al unui stat independent deplânge că țara sa nu a fost ocupată integral de Imperiul Rus. Acest gen de afirmații sfidează nu doar istoria, ci și bunul-simț diplomatic.

Oficiali de la București au calificat gestul hărții drept „provocator”, sugerând ironic că dacă tot vine vorba de reunificări istorice, acestea n-ar putea avea loc decât în interiorul granițelor României de azi. Mesajul este clar: vrei Moldova Mare? Atunci hai s-o reunim cu România, nu s-o folosim ca pretext să rupem din România!

Pus în fața criticilor, Kremlinul a jucat cartea inocenței istorice. Ambasadorul rus la București, Valeri Kuzmin, a susținut într-un interviu că nu e vorba defel de „Moldova Mare”, ci doar de o „hartă medievală” oferită ca dovadă a istoriei comune moldo-ruse. Cu o morgă pseudo-academică, Kuzmin a admonestat pe cei care văd provocări acolo unde, nu-i așa?, ar fi doar un gest cultural, sugerând că artefactul și-ar avea locul mai degrabă într-un muzeu de la Chișinău.

Harta lui Putin ar trebui percepută exact ca ceea ce era, și anume un „cadou otrăvit” menită să activeze reflexe naționaliste și să testeze reacția României și a Moldovei la insinuarea că granițele se pot rediscuta.

Darul Kremlinului transmite un semnal clar despre interesul strategic al Rusiei pentru spațiul dintre Prut și  și prefigura folosirea ideii de „Moldova Mare” și a teoriei moldovenismului ca arme politice pentru a submina relațiile dintre Chișinău și București.

În Republica Moldova, ideologia moldovenismului, teoria că moldovenii constituie o națiune distinctă de români, vorbind o „limbă moldovenească” separată, are rădăcini adânci în deceniile de influență sovietică. Să ne amintim că în perioada sovietică, moldovenismul a fost doctrina oficială menită să dezbine identitar Basarabia de România.

După independență, în anii ’90, această idee părea să piardă teren, dar a fost resuscitată politic începând cu 2001, când comuniștii lui Vladimir Voronin au revenit la putere. Guvernul condus pe atunci de Vasile Tarlev a ridicat practic moldovenismul la rang de politică de stat, de la manualele de istorie redenumite (Istoria Moldovei în loc de Istoria Românilor) până la insistența asupra „limbii moldovenești” în constituție. Scopul? Delimitarea Republicii Moldova de România și vaccinarea populației împotriva ideilor unioniste.

Cu un cinism aproape admirabil, independența țării era prezentată nu ca emancipare față de Moscova (cum proclama chiar Declarația de Independență din 1991), ci ca o distanțare patriotică de România. Orice apropiere prea mare de București era tratată ca un pericol la adresa statalității moldovenești, o narațiune convenabilă, pe placul Kremlinului.

Vasile Tarlev, astăzi unul dintre liderii politici pro-ruși, a rămas consecvent liniei trasate atunci. Fostul premier comunist s-a aliat recent cu oligarhul fugar Ilan Șor și vechii săi mentori comuniști într-o nouă ofensivă împotriva guvernării pro-europene de la Chișinău. Deși nu se afișează la fel de vocal cu hărți istorice precum Dodon, Tarlev cântă de fapt aceeași partitură. În campania prezidențială din 2024 (în care a candidat din partea Partidului Viitorul Moldovei), el a militat pentru „neutralitate”, un cuvânt de ordine al taberei pro-ruse, și pentru revenirea la relații cordiale cu Moscova, insinuând apocaliptic că renunțarea la neutralitate ar aduce războiul în Republica Moldova.

Este de remarcat cum vechii actori ai moldovenismului, comuniștii lui Voronin, socialiștii lui Dodon, dar și constelația de partidulețe satelit controlate de Șor, se regăsesc acum pe aceeași baricadă ideologică. Toți au descoperit brusc că dușmanul nu mai este Moscova, ci „amestecul străin” al Occidentului și, mai ales, „pericolul unionismului românesc”.

Igor Dodon, în perioada sa de glorie prezidențială, a mers până la a propune interzicerea prin lege a ideii de unire cu România, sub pretextul apărării statalității. Practic, Dodon ar fi dorit interzicerea identității comune de limbă, cultură și istorie a moldovenilor cu românii de peste Prut, o măsură care, dacă ar fi fost implementată, ar fi semănat izbitor cu suprimarea libertății de exprimare.

Doar prin prisma paradoxală a propagandei rusești poate fi etichetat drept „patriot” cel care vrea să le interzică propriilor cetățeni să-și revendice rădăcinile. În realitate, astfel de demersuri servesc perfect intereselor Moscovei: o Moldovă preocupată să-și nege orice legătură cu România și Occidentul este o Moldovă vulnerabilă și maleabilă în jocurile de influență ale Estului.

Analizând la rece, devine evident că în arsenalul pro-rus moldovenismul și „Moldova Mare” sunt arme complementare. Moldovenismul încearcă să sădească în mințile oamenilor ideea separării ireconciliabile de români, „noi suntem moldoveni, nu români, avem limba noastră, istoria noastră aparte”. Iar Moldova Mare vine ca un vis de mărire națională canalizat însă în direcția greșită: un soi de naționalism local deturnat împotriva României și, mai nou, chiar a Ucrainei. Și unii, și alții ignoră voit realitatea că majoritatea covârșitoare a cetățenilor moldovenili vor, de fapt, un viitor european, nu fantasme medievale.

Toată această agitație cu hărți istorice și teorii identitare nu este decât o diversiune rusească, o încercare de a falsifica alb-negru istoria (transformându-l chiar și pe Ștefan cel Mare din erou al unității românești în simbol al separatismului moldovenesc) și de a semăna confuzie între nații ce împărtășesc același pericol din Est.

Cel mai recent exemplu grotesc al acestei propagande îl oferă Victoria Furtună, o nouă stea a scenei pro-ruse de la Chișinău. Pe 2 iulie 2025, d-na Furtună, lideră a obscurului Partid „Moldova Mare”, a descins împreună cu un aliat politic la Mănăstirea Putna, în România, cu ocazia comemorării a 521 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Ce căutau doi politicieni moldoveni, cunoscuți pentru discursul anti-românesc și apropiați de cercul lui Ilan Șor, la mormântul veneratului voievod al Moldovei medievale? Răspuns: filmau un videoclip propagandistic, încercând să confere un aer sacru proiectului lor revizionist „Moldova Mare”. Într-o postare pe rețelele sociale făcută chiar de la Putna, Victoria Furtună a ținut un discurs plin de patos fals-unionist (unionism moldovenesc, nu românesc) către „toți moldovenii, fie că trăiesc la est sau la vest de Prut, fie în nord sau în sud”. Sub brațul ocrotitor al lui Ștefan cel Mare, proclama ea, „s-a născut Moldova Mare, hotar sfânt între lumi, scut al creștinismului”, iar astăzi „când uitarea și dezbinarea încearcă să ne fure identitatea”, moldovenii trebuie să se ridice uniți, cu credință și curaj, pentru viitorul Moldovei Mari. Dacă n-am ști mai bine contextul, aproape că ar suna a declarație de unitate națională... Doar că „unitatea” invocată de Furtună este una împotriva României, nu alături de România.

Ironia situației atinge cote greu de egalat. Partidul Victoriei Furtună își trage chiar numele din ideea unei Moldove istorice extinse de la Carpați până la Nistru (și chiar până la Marea Neagră), deci incluzând întregul teritoriu al provinciei românești Moldova, nordul Bucovinei și Bugeacul din sudul Basarabiei aflat azi în Ucraina. Acești „patrioți” moldoveni revendică nici mai mult, nici mai puțin decât teritorii din două țări vecine, România și Ucraina, sub pretextul dreptății istorice. În mod convenabil însă, propaganda lor uită să menționeze că fără România și Ucraina, Republica Moldova de azi ar fi mult mai izolată și vulnerabilă. Furtună, de pildă, s-a concentrat în ultimele luni pe Bugeac (sudul Basarabiei, acum în Ucraina), declarând că Moldova ar avea „temei” să ceară revizuirea granițelor pentru a-l recupera.

În mai 2025, ea susținea, invocând ca argument Pactul Ribbentrop-Molotov, că acea regiune a fost ruptă din trupul Moldovei și trebuie adusă înapoi, deoarece oferă ieșire strategică la Marea Neagră. Practic, mesajul către cetățenii moldoveni este: nu Uniunea Europeană ne va aduce prosperitatea, ci un petic de pământ luat de la Ucraina. Cu o astfel de platformă, nu e de mirare că Partidul „Moldova Mare” a atras susținere mai ales în fiefurile pro-Șor (Orhei, Găgăuzia, Taraclia) și a obținut un scor electoral suspect de ridicat pentru o necunoscută, semn că mașinăria populistă a oligarhului fugar a împins-o de la spate. Gurile Dunării rămân o obsesie a strategiei Kremlinului.

Revenind la scena de la Putna: cât de autentici au fost acești pelerini politici? Nu foarte. Reprezentanții Mănăstirii Putna au anunțat imediat după eveniment că nimeni nu i-a invitat pe Victoria Furtună și pe colegul său, Alexei Lungu, la ceremonii și că „aceștia au filmat la mănăstire pe ascuns, fără a cere acordul de filmare necesar din partea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților și fără să înștiințeze Mănăstirea Putna”. Așadar, o vizită clandestină, folosită ca decor pentru propaganda lor.

Gestul a fost taxat ca atare de presa de la București și Chișinău: un exercițiu de manipulare în care un loc sfânt al românilor (Putna, necropola lui Ștefan cel Mare) e instrumentalizat pentru un mesaj anti-românesc.

După votul prezidențial din România, Furtună chiar a depus plângeri penale aberante împotriva președintei Maia Sandu și a președintelui României, acuzându-i fără nicio probă de fraudarea alegerilor din România și de conspirații Sorosiste. Astfel de teorii ale conspirației, preluate parcă din manualul de propagandă rusă, au primit imediat replica instituțiilor: autoritățile române le-au ignorat, iar la Chișinău acestea n-au făcut decât să întărească argumentul că gruparea din jurul Victoriei Furtună lucrează în interesul altcuiva decât al cetățenilor simpli.

În România, orice aluzie la „Moldova Mare” este taxată imediat. Ministerul de Externe și Președinția au fost nevoite să reacționeze de mai multe ori în ultimii ani la declarații venite de la Chișinău ce contestau, direct sau voalat, actualele frontiere. Reacția a fost invariabil una de condamnare a provocărilor și de reafirmare a unui principiu de bază: granițele în Europa nu sunt negociabile, iar parcursul european al R. Moldova este singura cale acceptabilă de către București.

În ceea ce privește Ucraina țară direct vizată de harta fantasmagorică a „Moldovei Mari”, reacțiile oficiale au fost mai discrete, dat fiind că autoritățile de la Kiev au multe pe cap cu războiul în desfășurare. Totuși, presa ucraineană și experții au remarcat imediat pericolul, dacă Rusia promovează „Moldova Mare”, o face pentru a justifica eventuale pretenții teritoriale și a semăna neîncredere între aliații săi vestici.

Astăzi, cu atât mai mult, Bucureștiul și Chișinăul stau alături de Kiev împotriva oricăror scenarii de acest gen. Iar Kievul, la rândul său, a renunțat oficial la vechile teze sovietice privind „limba moldovenească” sau caracterul distinct al moldovenilor, tocmai pentru a nu mai alimenta narativele separatiste ale Moscovei. Un dușman comun (agresiunea rusă) a avut darul de a clarifica multor actori regionali că unitatea și respectarea frontierelor sunt fundamentale.

Privind acest tablou, nu putem decât să remarcăm cu un zâmbet amar cât de transparente devin jocurile politice când le pui în lumina adevărului istoric. Ideologia moldovenismului și mitul „Moldovei Mari” sunt fluturate astăzi de personaje precum Igor Dodon, Vasile Tarlev sau Victoria Furtună drept flamuri ale mândriei naționale, însă cusăturile lor grosolane cu ață rusească se văd de la o poștă. În numele patriotismului moldovenesc, acești actori pretind că apără țara de influențe străine, dar se găsesc mereu aliniați exact cu influența străină care a dominat această regiune zeci de ani, cea rusă. Ei își clamează dragostea pentru Moldova, dar o Moldovă mică, izolată de frații ei culturali și ținută în sfera de influență a Kremlinului. Și, culmea ironiei, o fac invocând tocmai simboluri istorice ale unității și demnității, precum Ștefan cel Mare ori hărțile vechi ale Moldovei voevodale, pe care le răstălmăcesc în folos propriu.

Retorica moldovenistă pro-rusă merită tratată cu ironie și vigilență. Ironie, pentru că se contrazice singură: cum poți, de pildă, să venerezi epoca lui Ștefan cel Mare și în același timp să negi legăturile strânse ale Moldovei medievale cu celelalte țări românești? Sau cum poți proclama că aperi statalitatea, când tu însuți chemi o putere străină să-ți traseze granițele „corecte”? Vigilență, pentru că în spatele acestor paradoxuri comice se află o strategie deliberată de a ține Republica Moldova pe loc, într-o zonă gri, departe de familia europeană.

Vorbim despre un Divide et impera reinventat: să-i separi pe moldoveni de români, pe moldoveni de ucraineni, pe moldoveni chiar de propria lor dorință de a progresa, folosind fantomele trecutului.

Din fericire, aceste manevre își ating tot mai puțin ținta. Majoritatea cetățenilor Republicii Moldova au demonstrat, prin vot și prin voce civică, că își doresc un viitor în Europa și relații bune cu vecinii, fără himere imperialiste. Iar România, la rândul său, tratează cu răbdare frățească derapajele unor lideri de la Chișinău, înțelegând că acestea sunt temporare și teleghidate. Când propaganda cu „Moldova Mare” devine prea zgomotoasă, replica vine sub forma investițiilor concrete, a proiectelor de infrastructură comune, a interconectării energetice și a burselelor pentru tinerii moldoveni, adică exact lucrurile pe care Dodon, Tarlev & Co. nu le pot oferi.

În final, Moldova Mare rămâne ceea ce a fost de la bun început, o fata morgana pe care politicienii pro-ruși o agită la orizont, sperând să abată atenția oamenilor de la prezent. Dar pe măsură ce Republica Moldova înaintează, fie și cu pași mici, pe drumul reformelor și al integrării europene, asemenea fantasme își pierd puterea de seducție. Rămâne doar gustul sălciu al unei glume istorice proaste – gluma unor politicieni care vor să pare patrioți și sfârșesc prin a fi doar instrumente. Iar istoria, arma lor preferată, le joacă feste: pentru că adevărata istorie a Moldovei ne arată că această țară și oamenii ei prosperă atunci când se deschid, nu când se izolează. Moldova a lui Ștefan cel Mare a ales unirea cu Țara Românească în secolul XIX, nu dezbinarea, o lecție pe care nici o hartă „cadou” de la Kremlin nu o poate șterge.

Dacă domnii Dodon, Tarlev sau doamna Furtună doresc cu atâta ardoare o R. Moldova mai mare, ar face bine să contribuie la mărirea prestigiului și bunăstării actualei Republici Moldova prin fapte, nu prin povești. Până una-alta, Moldova Mare rămâne o vorbă goală cu ecou rusesc, un ecou pe care cetățenii R. Moldova și ai României l-au auzit de prea multe ori ca să-l mai ia în serios. Istoria nu mai poate fi folosită ca bâtă politică atunci când oamenii privesc lucid către viitor. Iar viitorul, spre disperarea celor de la Kremlin, nu aparține nici hărților vechi, nici himerelor imperialiste, ci celor care știu să construiască punți peste Prut, nu ziduri invizibile.

‍