Mihai ISAC // Sfinții ortodocși români din Basarabia, pavăză împotriva reimperializării politicii religioase a Kremlinului

După anexarea sovietică din 1940, pr. Baltaga a fost arestat pentru activitatea sa pronunțat pro-românească și anti-bolșevică, mărturisind deschis anchetatorilor că votase desprinderea Basarabiei de Rusia și unirea cu Țara. El a protestat și împotriva politicii de rusificare liturgică, exprimându-și nemulțumirea că slujbele erau forțate să fie oficiate în limba slavonă și nu în română, limba natală a credincioșilor din Basarabia.

Refuzul de a se supune noii ordini sovietice i-a fost fatal: Alexandru Baltaga a murit martiric într-un lagăr din Kazan în august 1941, la vârsta de 80 de ani. În semn de recunoaștere a sacrificiului său, Patriarhia Română l-a canonizat recent ca Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, înscriindu-l în calendarul Bisericii Ortodoxe Române. Exemple precum cel al părintelui Baltaga, alături de alte sute și mii de clerici și credincioși basarabeni deportați ori executați de regimul comunist între 1940–1941, scot la lumină un adevăr istoric dureros. Ocuparea Basarabiei a implicat și o persecutare sistematică a ortodoxiei românești locale. Decizii ale autorităților bisericești, precum canonizarea acestor martiri și comemorarea lor publică, sunt esențiale pentru cunoașterea și cinstirea jertfei ortodocșilor români basarabeni, a căror memorie a fost o țintă permanentă a ocupațiilor străine.

Unul dintre principalele instrumente simbolice folosite de Imperiul Rus și Patriarhia Moscovei pentru a diminua identitatea românească a Bisericii din Basarabia a fost impunerea unor hramuri și sfinți străini tradiției locale. Imediat după anexarea țaristă din 1812, autoritățile ecleziastice ruse au înlocuit patronii autohtoni ai unor biserici cu figuri ale evlaviei rusești. Catedrala din Chișinău oferă un exemplu grăitor, iar când a fost construită (în anii 1830) avea inițial, pe lângă hramul principal al Nașterii Domnului, două altare laterale dedicate Sf. Mucenic Nichita și Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, sfinți din tradiția locală românească. După anexare însă, aceste altare au fost rebotezate cu hramurile Sfântul Alexandru Nevski și Sfântul Ierarh Nicolae, conform agendei impuse de noua stăpânire.

Sfântul Alexandru Nevski, un celebru cneaz medieval rus canonizat și transformat în erou național, a devenit astfel un simbol exportat în Basarabia cu scopul de a orienta evlavia populară către mitologia slavă imperială, în detrimentul sfinților locali. Istoricii notează că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (mai ales sub țarul Alexandru al II-lea) sute de biserici purtând numele Alexandru Nevski au fost ridicate în întregul imperiu rus, parte a unei politici de glorificare a acestui sfânt ca protector al „Sfintei Rusii”. Basarabia nu a făcut excepție: în orașe precum Ungheni (catedrală construită în 1903) și Călărași (biserică ridicată în 1885) au apărut lăcașuri cu hramul Sf. Alexandru Nevski, menite să sublinieze prezența și continuitatea ortodoxiei ruse pe acest pământ. Până și Chișinăul avea o capelă monumentală dedicată sfântului Alexandru Nevski (construită în 1882, ca omagiu adus voluntarilor bulgari și ostașilor ruși din Războiul Crimeei).

Tendința de a atribui bisericilor din Basarabia hramuri ale sfinților ruși s-a menținut și după 1991, în perioada contemporană, sub jurisdicția  Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove (subordonată Moscovei). Numeroase parohii nou-înființate sau reconstruite au primit patroni din calendarul rusesc, chiar dacă acei sfinți nu au legături directe cu istoria sau evlavia locului. Astfel, întâlnim în Republica Moldova, în mod exagerat, biserici cu hramurile Sf. Cneaz Vladimir (Volodimir), Sf. Cuvios Serafim de Sarov, Sf. Cuvios Serghei de Radonej, Sf. Xenia din Sankt Petersburg ori Sf. Fericită Matrona din Moscova, întreținând peste generații influența cultural-religioasă rusească. De pildă, chiar în Chișinău există o biserică parohială cu hramul „Sfânta Fericita Matrona” (în cartierul Doina), care și-a serbat pentru prima oară hramul în mai 2024, semn al popularității cultului recentei sfinte moscovite pe teritoriul basarabean în urma promovării de către imensa mașină de propagandă a Federației Ruse.

De asemenea, mănăstirea de la Horăști (Ialoveni) a fost reactivată sub numele Sf. Cneaz Vladimir, iar în sud, la Cahul, există o așezare monahală înregistrată cu același hram voievodal. Prin aceste dedicații neobișnuite pentru spațiul românesc, credincioșilor locali li se propune treptat un panteon alternativ, centrat pe eroii și cuvioșii „Sfintei Rusii”, diminuându-se implicit vizibilitatea sfinților autohtoni (precum Sf. Voievod Ștefan cel Mare, Sf. Daniil Sihastrul, Sf. Teodora de la Sihla ș.a.).

Observatorii estimează că zeci de biserici din Republica Moldova poartă în prezent numele unor sfinți de tradiție rusă, reprezentând un procent semnificativ din totalul lăcașurilor ortodoxe active. Chiar Catedrala Mitropolitană din Chișinău păstrează până azi un altar lateral închinat Sf. Alexandru Nevski, dovadă a continuității acestei paradigme simbolice. Această „rebotezare spirituală” a Basarabiei urmărește, în fond, ștergerea sau estomparea memoriei românești a Ortodoxiei locale, substituind-o cu identitatea eclezială promovată de la Moscova. Practic, dacă generațiile tinere cresc înconjurate de biserici „Sf. Alexandru Nevski”, „Sf. Serafim de Sarov” sau „Sf. Vladimir”, legătura lor afectivă cu sfinții din calendarul românesc și cu istoria Bisericii din perioada interbelică devine mai vagă. Acesta este scopul nedeclarat, dar limpede, al strategiei Patriarhiei Moscovei, și anume ancorarea conștiinței religioase a moldovenilor de rând în mitologia “Lumii Ruse” (Russki Mir), în care Rusia este prezentată drept continuatoarea și apărătoarea autentică a Ortodoxiei regionale.

Această politică de influență simbolică, o adevărată „operațiunea religioasă specială” a Patriarhiei Moscovei, nu se limitează la Republica Moldova, ci se înscrie într-un tipar mai larg de acțiuni ale Bisericii Ortodoxe Ruse în zone pe care Kremlinul le consideră parte din sfera sa de influență sau pe care dorește să le controleze. În ultimele două decenii, și cu precădere după 2014, Patriarhia Moscovei a desfășurat ceea ce analiștii numesc o „operațiune religioasă specială”, complementară planurilor geopolitice ale Federației Ruse. Practic, Biserica Rusă acționează ca un braț soft-power al statului, pregătind terenul ideologic și legitimizând pretențiile teritoriale prin elemente de ordin spiritual.

Un exemplu clar îl constituie regiunile ocupate din estul Ucrainei (Donbas) și Crimeea. În aceste teritorii, cultele și simbolurile ortodoxe rusești au fost puternic promovate pentru a sublinia apartenența la „lumea rusă”. Numeroase biserici din Donbas, aflate sub jurisdicția fostei Biserici Ortodoxe Ucrainene (loiale Moscovei), poartă hramuri de sfinți ruși. De pildă, în Lugansk exista o biserică „Sfântul Cuvios Serghie [de Radonej]”, în Sloviansk o biserică „Sf. Serafim de Sarov”, iar în alt oraș din regiune un lăcaș închinat Sf. Ioan de Kronstadt, toți sfinți profund venerați în tradiția rusă. Aceste hramuri nu sunt întâmplătoare, ele marchează simbolic teritoriul ca fiind unul al spiritualității ruse, pregătind justificarea anexării lui sub pretextul apărării credinței ortodoxe comune. În paralel, Patriarhul Kirill al Moscovei a devenit unul dintre cei mai vocali ideologi ai „războiului sfânt” împotriva Occidentului și a identității separate ucrainene. În predici și declarații oficiale, el a promovat figura Sf. Alexandru Nevski ca model de conducător care a știut să țină piept „pericolului apusean”, comparând chiar misiunea istorică a Rusiei contemporane cu lupta acestui sfânt împotriva invaziilor occidentale medievale. Exaltarea lui Alexandru Nevski, mai ales cu prilejul celebrării a 800 de ani de la nașterea sa (2020), a fost folosită retoric ca justificare religioasă a conflictului Rusiei cu Occidentul, prezentând războiul din Ucraina drept o continuare a cruciadei sfântului cneaz contra „latinilor” și „ereticilor” de odinioară.

Nu întâmplător, pe 27-28 martie 2024, la Moscova, Consiliul Mondial al Poporului Rus prezidat de Patriarhul Kirill a adoptat un document oficial care califică invazia Ucrainei drept „Război Sfânt” și cheamă deschis la lichidarea independenței statului ucrainean spre binele „unității spirituale” a Sfintei Rusii. Această ideologie face din ortodoxie un instrument de legitimare a cuceririi, ambalând expansiunea teritorială într-o aură mesianică.

În contrapartidă, popoarele vizate au început să riposteze tot pe tărâm simbolic. Biserica Ortodoxă a Ucrainei (autocefală, recunoscută de Constantinopol) a decis în februarie 2024 scoaterea numelui Sf. Alexandru Nevski din calendarul său liturgic, tocmai pe motiv că figura acestuia era utilizată ca argument religios pro-război de către propaganda rusă. Gestul fără precedent reprezintă o încercare de „decolonizare spirituală”, prin care credincioșii ucraineni sunt feriți de influența cultului imperial rus. De asemenea, este de așteptat ca și alți sfinți vădiți „protectori ai Rusiei” (precum Sf. Serghei de Radonej, care a binecuvântat armatele lui Dimitrie Donskoi, ori Sf. Serafim de Sarov și chiar ultimul țar Nicolae al II-lea, toți intens glorificați de Patriarhia Moscovei) să fie reconsiderați critic în teritoriile care au suferit sub dominația rusească.

Revenind la Republica Moldova, „operațiunea religioasă” a Patriarhiei Moscovei se manifestă atât prin rețeaua instituțională, Mitropolia Chișinăului rămânând subordonată canonic Moscovei, cât și prin aceste fine strategii simbolice de care am vorbit. Zonele separatiste precum Transnistria constituie chiar avanposturi ale ortodoxiei ruse. Acolo, legătura dintre biserică și proiectul politic expansionist este și mai directă. De pildă, în orașul Bender (Tighina), încă din 1827 a fost ridicată o biserică militară cu hramul Sf. Alexandru Nevski în incinta cetății, vizitată personal de țarii Nicolae I, Alexandru II și, în 1916, de Nicolae al II-lea. După decenii de degradare în epoca sovietică, acest simbol a fost restaurat fastuos în anii 2008–2011 cu sprijinul direct al autorităților ruse, și însuși Patriarhul Kirill a venit în 2013 la Bender pentru a sfinți și împodobi biserica-cetate, lăsând în dar o icoană a Maicii Domnului și consolidând astfel mesajul că Transnistria aparține spiritual „Lumii Ruse”. Tot Kirill a trimis în 2018 la Chișinău o relicvă a Sf. Alexandru Nevski, primită cu mare pompă la Catedrala Mitropolitană unde credincioșii s-au închinat la ea ca la o mare sfințenie națională. Aceste gesturi, cum ar fi aducerea moaștelor, înălțarea de monumente, vizitele patriarhale frecvente, fac parte integrantă din diplomația bisericească a Moscovei în regiune, menită să consolideze atașamentul populației față de valorile și conducerea Rusiei.

Patriarhia Rusă desfășoară în Basarabia și în alte teritorii disputate o veritabilă „campanie simbolică”, un arsenal de decizii și acțiuni menite să rescrie memoria colectivă prin prisma mitologiei rusești. De la schimbarea hramurilor bisericilor și până la proclamarea războiului ca „Sfântă Cruciada”, aceste strategii urmăresc același țel, și anume afirmarea identității ruse ca singura moștenitoare legitimă a Ortodoxiei locale. În acest context, deciziile luate de autoritățile bisericești românești de a canoniza martirii uitați, de a reînvia istoria adevărată a Bisericii locale și de a se delimita de sfinții instrumentalizați politic, sunt gesturi cruciale de recuperare a memoriei și de rezistență identitară. Ele scot la lumină jertfele uitate ale ortodocșilor români din Basarabia și repun adevărul istoric în drepturi, contracarând pe frontul spiritual ofensiva „russkii mir” care, altminteri, riscă să șteargă rând pe rând urmele trecutului românesc din conștiința credincioșilor.