Iulian Chifu // Mizele summitului Trump-Putin: cine îl câștigă pe Trump și cine e de vină pentru continuarea războiului

Totuși e greu de negat sentimentul dominației ruse a summitului. Nu e Putin-Trump 1-0 decât la nivelul imagologic și al percepțiilor publice, cu precădere din cauza lucrurilor nespuse, cum nu există nici un temei real de speranță în privința păcii. Nu am înregistrat nici o victorie sau potențial acord. Aici duce dorința de a face pacea cu orice preț, nu pace justă și durabilă, element transformat în vulnerabilitate și folosit ca oportunitate la maximum de către Putin. Nu avem astăzi nici un semn de pas înapoi de la cererile maximaliste ale Rusiei. De aceea sunt greu de contrazis abordările care vorbesc despre Ucraina aruncată în brațele Rusiei sau Europa în seama veto-ul lui Putin pe teme de securitate. Evoluția de la Anchorage anunță o recuperare dificilă de prestigiu și imagine a Americii lui Trump, mai ales dacă nu există elemente concrete de cedare clară a Rusiei ce pot fi anunțate la un moment dat. Nu avem date despre conținut, oprit de la difuzare. Dar chiar dacă nu există acord, reuniunea nu e lipsită neapărat de perspective probabile de deblocare a unor elemente utilizabile într-un acord de pace, de negociat în perspectivă. Lecțiile învățate sunt însă cele mai dure: revenirea la politica de putere și politica de mare putere, ceea ce determină necesitatea de a avea argumente puternice militare, instrumente de putere, forță și reziliență a societății, înțelegere a diplomației de bussiness marca Trump și nevoia reformării Parteneriatului Strategic al României cu SUA prin validarea a ceea ce rămâne și e continuitate și ceea ce trebuie reformulat și adăugat în noii parametri pentru a menține țara pe un scaun din spate la o masă a deciziei și nu în meniul marilor puteri.

Premize, așteptări, aparențe și realități

Marele șoc a fost, probabil, întreaga punere în scenă a spectacolului de la Anchorage, acolo unde s-a văzut clar că Donald Trump și-a dorit mult această întâlnire și că e un adevărat fan al lui Vladimir Putin, nu numai prieten și lider politic deschis spre dialogul cu președintele rus. E emoțională și subliminală această postură și nu poate fi negată. Dincolo de captatio benevolentiae pe care l-a pregătit pentru a obține un rezultat, oferindu-i lui Putin mai tot ce și-ar fi dorit ca recunoaștere de mare putere și decident al destinelor lumii, trebuie să ne uităm în primul rând la o comparație între declarațiile lui Trump înaintea întâlnirii și la cele 5 principii convenite cu statele europene și Ucraina și la declarațiile sale la finalul summitului pentru a realiza dimensiunea neîmplinirii.

Simpla anulare a prânzului delegațiilor, scurtarea duratei reuniunii și o conferință de presă convenită și transformată într-o declarație începută de Putin, care și-a rostit toate elementele de propagandă tradiționale, ca să sublinieze că este tot la cererile sale maximale, dar și gesturile și alura lui Trump marchează definirea rezultatelor drept cel puțin nesatisfăcătoare. Dacă adăugăm toată presa americană, inclusiv cea republicană și pro-MAGA, precum și reacțiile politice interne, ca să nu vorbim despre cele europene, avem pe deplin calificarea rezultatelor reuniunii, așa cum s-au văzut din modul în care a fost gestionat summitul ce l-a scos din izolare pe Putin, l-a pus în lojă și chiar i-a dat postul de dirijor. Unde mai este pacea cu forța sau prin forță? Unde sunt argumentele și pârghiile Statelor Unite? Unde sunt sancțiunile? Poate vom reveni la ele în 2-3 săptămâni, ne spune Trump, dacă nu se mișcă lucrurile.

Compararea așteptărilor lui Trump cu realizările sale la summit, așa cum au fost pronunțate chiar de președintele american, sunt ilustrative. La capitolul bătăliei imagologice și de percepție, avem un învingător clar. Putin-Trump 1-0, spune Wolfgang Ishinger. Doar că abordarea trebuie făcută mai nunațat, chiar și europenii și Zelenski îi lasă încă un spațiu de lucru lui Trump, necriticându-l public, dacă cumva există vreo deschidere, pas în spate sau concesie a lui Putin care n-ar fi ajuns public sau nu a putut fi discutată prin comunicațiile din Air Force one. De aceea cred că e prea puțin să discutăm în termenii superficiali de victorie și înfrângere sau de speranțe neacoperite, mai ales că premizele și poziționările nu anunțau o schimbare dramatică drept probabilă la Anchorage. A fost un element, o deschidere, un spațiu de contact, ridicat prea mult ca așteptare și imagine, fapt ce l-a favorizat pe Putin. Deși Trump și America avea instrumentele și Putin era cel slab, constrâns să vină la negocieri cum ne-a spus-o chiar președintele SUA, comportamentul celor doi lideri a fost exact invers și a fost lesne de valorificat în războiul informațional al Rusiei.

Schimbarea lumilor și mizele summitului de la Anchorage: cine e de vină pentru continuarea războiului?

Pentru că, din punctul de vedere al lui Putin, miza summitului de la Anchorage a fost multiplă și a depășit argumentele pentru propria propagandă. Putin nu poate opri războiul sau un război de orice fel pentru că-și riscă puterea. Este o amenințare existențială stoparea războiului și lansarea discuțiilor despre costuri versus câștiguri în cercul de putere și de afaceri din jurul său, care contează. Putin și gruparea septuagenară din jurul său au distrus Rusia și viitorul țării prin acest război, au supt din resursele oligarhilor lui Putin și ale statului, nefiind în stare să depășească stagnarea din 2014, după anexarea Crimeii, și au făcut ca și războiul actual să se facă pe seama oligarhilor săi care plătesc direct, ca să nu mai spunem că plătesc prin reducerea sau împuținarea câștigurilor anterioare și a libertăților proprii. Iar represiunea pornită contra populației – ultima decizie a fost eliminarea convorbirilor prin Whatsapp, Telegram sau alte rețele criptate – nu se putea rezolva așa de lesne și lin fără război.

Deci pe aceste premize, pentru Putin era esențial să-l câștige pe Trump de partea sa, îndepărtându-l de principiile convenite cu europenii și cu Zelenski. Nu mai e încetarea focului drept condiție, ci doar un mers către un virtual acord de pace în timp ce războiul continuă. Nu mai sunt principii și lumea bazată pe reguli, ci dreptul forței și cât de mult realizezi pe teren. Schimbarea frontierelor prin forță. Premierea celui puternic. (Elemente cu care par să fi căzut, nuanțat, de acord și cei din Coaliția de Voință pro-ucraineană, potrivit comunicatului post-summit). Iar de aici la a întoarce presiunea către Zelenski, să capituleze în termenii lui Putin, nu a fost decât un pas. Miza majoră a lui Putin fiind să paseze răspunderea pentru cine e de vină pentru nerealizarea păcii cu orice preț. Pentru că respingerea condițiilor inacceptabile ale lui Putin de către Zelenski înseamnă consemnarea dreptului său de a continua războiul, eventual făcă susținerea lui Trump pentru Ucraina, fără arme și muniție, mutând tot efortul financiar pe Europa și Coaliția de Voință și prelungind războiul.

În subtext, reuniunea de la Anchorage marchează schimbarea fundamentală a lumii lui Trump în plin secol 21. Nu mai avem lumea liberală, bazată pe dreptul internațional, pe principii și valori, ci am intrat într-o lume a politicii de putere, unde războiul devine instrument ca și constrângerile tarifelor și taxelor sau alte formule de blocaje ale accesului la resurse vitale precum pământurile rare. Orice instrument de putere e bun, iar singurele argumente posibile sunt cele de forță ale statelor, altfel ele devin obiect în tranzacțiile Politicilor de Mare Putere, care fac negoț pe seama statelor mici. Ca să fim corecți, lumea democrat-liberală post Război Rece se raporta formal la principii și valori dar ținea cont, firește, pragmatic, de raportul de forțe și de argumentele de putere ale actorilor implicați. Azi avem o schimbare de sens: totul e politică de putere și în forță, a celor mari, iar principiile și valorile sunt eventual folosite pentru a justifica și legitima acțiunile de forță, revizionismul, revenirea la sfere de influență și interese privilegiate, la împărțirea lumii.

Pacea cu orice preț ca vulnerabilitate și veștile bune de la Anchorage

Pacea cu orice preț, ca și pacea cu forța sau în forță nu are nimic de a face cu pacea justă și durabilă, pacea consimțită sau „pacea bună”. Acordurile de încetare a focului sau de pace sunt doar instrumente de putere pentru marcarea câștigurilor de etapă și relansarea următoarei faze a războiului, în varianta stop and go!. Și nici cele mai importante puncte umanitare nu au fost acceptate și asigurate de către Rusia drept elemente de reconstrucția încrederii, înainte de lansarea unui process real de pace: cu schimburile de prizonieri am ajuns la cel de-al 67-lea, singura realizare tehnică bilaterală ruso-ucraineană, dar, altfel, nici scrisoarea Melaniei Trump către Putin nu conține solicitările așteptate de eliberare a copiilor ucraineni răpiți, cu nume schimbat și dați spre înfiere familiilor ruse, motiv pentru care Vladimir Putin are un mandat de arestare al Curții Penale Internaționale(la care SUA nu este parte) în așteptarea condamnărilor pentru crime de război, crime zilnice pe care le săvârșește atacând civilii la sute de kilometri în spatele frontului.

Am avut, deci, de a face cu un spectacol, un balet și multă butaforie, mult show de producție americană care să acopere tăcerea sau puținătatea conținutului, cu atât mai mult a celui real. Rămâne întrebarea fără răspuns – dar cu răspuns prezumat - Ce a cedat Putin? Ce i-a pus lui Trump pe masă? A dovedit flexibilitate măcar în spatele ușilor închise? Prezumția negativă e logică, nu însă și definitivă.

Altfel, singura veste bună este cea legată de garanțiile de securitate post-conflict, post soluționare și acord de pace, garanții în care Statele Unite conveniseră să intre înainte de summit și care au fost reafirmate de lângă Putin de către președintele Trump. Dacă ele sunt cele evocate de Georgia Meloni – la propunerea sa Trump ar fi achiesat la înlocuirea admiterii Ucrainei în NATO cu garanții similare articolului 5 – e deja un pas important înainte. Cum relevantă, chiar dacă cu jumătate de gură, rămâne perspectiva marilor afaceri ruso-americane despre care s-a vorbit mult dar care, spune azi Trump, nu vor fi pornite până când nu se soluționează chestiunea Ucrainei. Această condiție ar putea însă să dispară în timp, mai ales dacă Ucraina “este vinovată” de neîncheierea păcii în termenii lui Putin.

Inovațiile diplomației de bussiness: Mercantilizarea relațiilor internaționale

Pe aceeași linie a politicilor și marilor schimbări globale, trebuie să remarcăm marea inovație a lui Trump: Diplomația de bussiness. Preocupat de afaceri și prosperitate pentru americani, pentru marile companii americane și, de ce nu, pentru propriile afaceri, Donald Trump a introdus inovații care vorbesc deopotrivă despre abordarea neconvențională, curajoasă și inedită, dincolo de orice reguli, desigur, și despre cea legată de afaceri, de bussiness, care să deblocheze marile conflicte și încleștări care nu au putut să fie soluționate prin abordările clasice ale diplomației, studiilor de securitate și studiilor strategice. Liderii lumii democratice i-au lăsat lui Trump spațiu pentru această încercare temerară, care pare să fi adus rezultate în unele cazuri.

O altă premiză a lui Trump este că nu trebuie să plătești ca să fii mare putere, ci trebuie să încasezi din acest statut. De aici abordarea mercantilă, pragmatică, cinică altfel, motiv de nenumărate analize în care cuvintele trădare și abandon, ruperea înțelegerilor și a garanțiilor de securitate, nerespectarea cu bună credință a angajamentelor sunt prezente. O regăsim și în privința articolului 5 al NATO și al temerilor retragerii garanțiilor de securitate ale Europei, motiv pentru celebra relansare a temelor autonomiei strategice a lui Macron, în fapt o altă formă de politică de putere cu un lider european, de această dată, cu relevanță, resurse și forță mult mai reduse.

E motivul pentru care Trump a discutat, și în primul mandat, și în cel actual, despre costurile menținerii forțelor sale armate prin lume, despre faptul că statele care  beneficiază de aceste servicii de apărare și securitate, de garanții pentru liniștea proprie, ar trebui să plătească. Pentru că banii eliberați din aceste responsabilități sunt utilizați în competiția cu America, lucru incorect, ne spune Trump. O regăsim în costurile staționării trupelor și angajamentele unor state – Polonia, Estonia, etc – de a plăti direct pentru prezența unor trupe, dincolo de angajamentele statului gazdă care, oricum, presupune costuri de statut, găzduire, infrastructură, aprovizionare și alte elemente conexe. Iar abordarea amenință să continue, ba chiar să se accentueze, cu prilejul Revistei Strategice a Apărării pe care Trump o va primi spre aprobare de la Pete Hegseth, Secretarul Pentagonului, până la sfârșitul anului.

Mai mult, Trump aduce în prim plan o altă inovație: cea a câștigurilor mediatorului. Dacă până acum cel care media un conflict trebuia să injecteze resursele proprii sau cele colectate la nivelul populației interesate și a actorilor globali pentru a soluționa un conflict, Trump a ajuns să extragă câștiguri din soluționarea conflictului pentru mediator, negociator, chiar și pentru cel ce impune pacea cu forța. Desigur, abordarea e reprobabilă pentru că ea presupune că mediatorul va face totul pentru a obține pacea cu orice prețm pentru că ea înseamnă câștiguri și bani. Avem de a face, astăzi, cu o mercantilizare a policii internaționale, în detrimentul păcii juste și durabile, corecte, pe bază de reguli, consimțământ și drept internațional. Altfel avem prezmiza unei reluări a confruntărilor peste un timp, cu prima ocazie, de către partea care se consideră dezavantajată. Cam ceea ce invocă Rusia azi-era slabă și s-a profitat de ea în anii 90, iar elementele convenite atunci trebuie inversate.

Așa putem explica celebrul acord pentru exploatarea metalelor rare SUA-Ucraina, inclusiv pretenția lui Trump de a obține rambursarea contribuțiilor americane pentru susținerea Ucrainei. Așa putem explica propunerea – inițial respinsă, dar posibil a reveni în atenție – a preluării de către SUA și o companie americană a Centralei Nuclearo-Electrice de la Zaporoje, cea mai mare din lume, cea care producea 19% din energia electrică a Ucrainei. Trump a propus ca producția să fie distribuită și în Ucraina, teritoriile sub controlul autorităților legitime, și în teritoriile ocupate de Rusia din Ucraina, în egală măsură. În contextul marilor afaceri din spatele pretinsei păci din Ucraina, tema ar putea să revină iar concesia lui Putin ar fi minoră pentru a obține capitularea Ucrainei mediată de America lui Trump, fără noi pierderi de militari și tehnică. Și tot în această suită se numără acordul americano-armeano-azer din 8 august vizând preluarea de către SUA pentru 49-99 de ani a coridorului Zengezur, administrarea trecerii dintre teritoriile eliberate de Azerbaidjan după războiul din Nagorno Karabakh de 44 zile, din 2020, și enclava azeră Nakhchivan, coridor care trece pe teritoriul armean, cu respectarea legislației și suveranității armene.

Războiul informațional și imagologic: Putin-Trump 1-0

La nivelul de ambiție, orgoliu și gestiune publică, imagologică a imaginii, nu putea lipsi la Anchorage geopolitica simbolurilor. Iar această geopolitică a definit multe din elementele prezente la spectacolul dat de Trump, cu elemente rare de costuri majore acceptate de către președintele SUA. Astfel, de la covorul roșu întins la propriu de soldați americani în genunchi, la scara avionului lui Putin, la aplauzele și gesturile ultra-familiare și informale ale lui Trump, dincolo de orice protocol, până la renunțarea la postura de mediator între două părți – evident inferioare ca poziție în geometria politică- Rusia și Ucraina – și acceptarea summitului ca reuniune între egali, cu Putin și Trump, respectiv Rusia și Statele Unite pe același plan, toate elementele imagologice au avut un efect major.

Astfel, Trump are de anunțat ca realizări doar faptul că l-a angajat pe Putin, eventual că a acesta a făcut niște concesii – lucruri cu care ne-am înțeles, aș spune majoritatea, susține Trump – și că are încă speranțe reale pentru pacea cu orice preț. Care nu este obiectiv în sine. Dacă problema erau morții zilnici și atacurile agresorului rus, nu se punea problema ca reuniunea să nu se încheie cu o încetare solidă, pe termen mai lung, a focului pe linia de contact și în spatele frontului, acolo unde ținte sunt în cea mai mare parte civilii. Trump a trecut peste oferirea scenei unui criminal de război, a agresorului la adresa unui vecin, ba chiar l-a lăsat pe Putin să-și recite poezia punctelor propagandistice pregătite de acasă, care să reia nivelul său de ambiție maximal, inclusiv punctele despre “cauzele fundamentale” ale conflictului, explicând în maniera sa de ce a pornit războiul cu “frații slavi”, dar revendicând astfel nu numai întreaga Ucraină, dar și Europa, prin retragerea NATO la nivelul unificării Germaniei și revendicarea dreptului de veto la adresa securității și apărării Europei – vezi ultimatumurile sub forma unor propuneri adresate NATO și OSCE în decembrie 2021.

În fapt, Putin nu a cedat aparent nimic. Nu a făcut nici un pas în spate în spațiul public, nu a achiesat la nimic ireversibil și nu a renunțat la război și la cuceriri viitoare. Cât despre pretinsul schimb de teritorii, el nu ar urma să se facă între teritoriile deținute legal de două state, în deplină înțelegere, ci între teritoriile Ucrainei aflate sub controlul autorităților legitime de la Kiev și cele ucrainene aflate sub ocupația rusă. O aberație din punctul de vedere al legitimității, al dreptului internațional și al premierii agresorului, un precedent inacceptabil. Iar conducerea de către Putin a declarațiilor de presă – ce a mai rămas din conferința de presă anunțată – deși nu era gazdă, precum și faptul că a vorbit de două ori mai mult lângă un Trump cel puțin mâhnit, dacă nu obosit, fără chef și umilit de formula rezultatului, e ilustrativă pentru această componentă a războiului imagologic și informațional.

E de ajuns ca Trump să vadă presa rusă de după summit, în care a fost de-a dreptul ridiculizat, miștocărit și considerat preșul lui Putin, liderul adevărat care a condus reuniunea și a obținut tot ceea ce a vrut. Putin cel mare, cel puternic, a stat față în față și și-a bătut joc, manipulându-l ordinar pe Trump, bufonul american narcisist și îngâmfat, păcălit de Putin. Asta reflectă presa de stat, oficială și oficioasă a Rusiei. Dacă Trump ar primi cu adevărat o revistă a presei reală, ar fi exact în situația din momentele sale de extremă mânie pe Putin, când spunea public că nu poți avea încredere în președintele rus, că vorbește numai prostii, că va fi strivit de forța și instrumentele Americii dacă nu face pace imediat cu Ucraina și nu rezolvă problemele pe care le-a creat în lume. În rest, presa mondială e plină de referiri la Yalta 2 și la Munchen 1938 redivivus, calificări deloc reverențioase la adresa liderului de la Casa Albă.

Până atunci, până la iluminare și găsirea unei soluții de ieșire pentru Trump și America, Ishinger are dreptate cel puțin la nivel imagologic: Putin-Trump 1-0. În plus, toată desfășurarea de la Anchorage este material și constituie argumente majore pentru tot războiul informațional dus de Rusia în propria curte, liniștind mișcările anti-război în creștere, formate după reacțiile asociațiilor soțiilor veteranilor de război morți în Ucraina, dar mai ales presând și lovind direct în Ucraina, în Republica Moldova, în tot spațiul post-sovietic. Nu întâmplător, acțiunile de război informațional se extind în Europa și capătă glas tot mai mult nu numai pro-rușii din Ucraina, câți or mai fi, sau din Republica Moldova, înaintea alegerilor generale din 28 septembrie, ci din tot Estul Europei, jubilând că vine Rusia și Trump și-i aduc la putere. Pentru mafiile și afacerile locale nu contează cine conduce statul, Trump sau Putin, atât timp cât pot plăti tainul și nu pierd averile și libertatea în fața regulilor și a dreptului, într-un stat de drept care cultivă inclusiv politicile anticorupție.

Desigur, trebuie să remarcăm momentul adresării întrebării privind uciderea civililor lui Putin, la începutul întâlnirii trei la trei. Aici Putin și răspunsul său mimat au fost revelatoare, iar imaginile au făcut ocolul pământului din punct de vedere mediatic. Scepticii ar spune că e o mângâiere slabă pentru ucraineni și apărătorii democrației și a lumii bazate pe reguli, așa cum pot invoca faptul că secvența nu a mai avut vizibilitate din spatele summitului bilateral și al victoriei de imagine a lui Putin. Totuși secvența trebuie remarcată și convenită ca element de relativ câștig pentru Trump și lumea democratică, deopotrivă, punându-l pe Putin în dificultate. Tot așa cum referirea la întâlnirea viitoare la Moscova, adresată în engleză de Putin, și reacția spontană a lui Donald Trump, că o asemenea perspectivă ar stârni controverse și l-ar pune în dificultate, au relevanța lor în ecuația de imagine, simbolică, a summitului.

România în furtuna începutului de secol 21

Evoluțiile de la Anchorage vin și cu multiple lecții învățate pentru România și pentru toate statele mici ale lumii, virtual subiecte ale unor negocieri ulterioare pe seama lor. Mai întâi, este vorba despre nevoia de a crea argumente de putere, instrumente care să acopere capacitatea de apărare și descurajare și să permită invitarea, dacă nu tolerearea la masa de decizie, sau măcar obligarea celor mari să țină cont de actorul solid constituit. Instrumentul militar este primordial aici, dimensiunea forței, armată pregătită, antrenată, mult mai numeroasă, cu rezervă solidă, dotată cu armamente convenționale clasice și moderne - probate în confruntări reale din prima confruntare majoră de secol 21, războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina. O capacitate de producție de piese de schimb, realizare a mentenanței și producție de muniție pentru echipamentele utilizate în propria țară sau în imediata apropiere, pe teritorii aliate, pe termen lung.

Apoi este vorba despre reziliența societală și forța societății și a cetățenilor care se pot implica în apărarea țării. Aici pornim de la banalele elemente de încredere în conducerea aleasă a statului și de patriotism, voința și dorința de a-ți apăra țara. Desigur, nu sunt vremuri prielnice pentru aceste elemente, lipsesc multe dintre ingredientele de care am avea nevoie iar Polonia e unică în această parte de lume pe această dimensiune: a pornit la timp cu aceste schimbări și a ajuns la un grad real și înalt de dezvoltare a forței și capabilităților sale, a pregătirii rezervelor și voluntarilor. Iar despre încrederea în conducere, suntem probabil la un nivel dintre cele mai scăzute, în plină procedură de deficit excesiv și ajustări structurale, ca să nu vorbim despre politici de austeritate pe termen scurt și mediu. Dar asta nu exclude perspectiva ca, în condiții de pericol sau măcar amenințare existențială la adresa statului român, să existe conștiința și perspectiva ralierii în jurul steagului a tuturor românilor, pentru a obține coeziunea și acțiunea unitară pentru apărare și descurajare.

Nu în ultimul rând, vorbim despre adaptarea la noua lume a lui Trump și a mercanistilismului relațiilor internaționale, respectiv a diplomației de bussiness. E nevoie ca Parteneriatul Strategic dintre România și Statele Unite să fie evaluat, să vedem ce mai e viabil și în continuitate, ce putem faca ca să îmbunătățim lucrurile și să relansăm parteneriatul strategic în Epoca Trump. În plus, trebuie să identificăm argumentele și atractivitatea pentru investiții americane care să permită să dezvoltăm argumente solide pentru a angaja și America lui Trump, adaptându-ne, totodată, la noile reguli, sau la lipsa de reguli a relațiilor internaționale de secol 21.

Nu în ultimul rând, trebuie să decidem la nivel național opțiunea între libertate versus prosperitatea emulilor sistemului autocratic. Trebuie să decidem, prin consens, dacă libertatea și democrația e parte indispensabilă a Constituției noastre și dacă, pentru a apăra aceste valori, nu trebuie să decidem ca cei care propăvăduiesc autocrația, dictatura de grup sau unipersonală, tirania de orice fel, distrugerea elementelor societății civile și a instrumentelor de manifestare liberă a cetățenilor nu ar trebui să fie supuși oprobiului public sau chiar vizați de instrumentele statului. Democrația este libertatea de a îmbrățișa orice opinie vrei. Dar susținerea agendei unui stat străin, Rusia, sau apărarea intereselor anti-naționale, de distrugere a suveranității, independenței, integrității teritoriale a României sau nostalgiile după regimuri extremiste apuse, fasciste sau comuniste, nu este și acesta un motiv de respingere, izolare sau chiar sancțiune din partea statului și a societății care aspiră și apără constituțional libertatea și democrația? Desigur, subiectul rămâne deschis.

‍