Mitropoliei Basarabiei, sub asediu hibrid rus: cum folosește Kremlinul pseudo-canonicitatea împotriva ortodoxiei românești

Aceste atacuri sistematice ale Federației Ruse, prin falsificarea istoriei și a argumentelor privind canonicitatea ortodoxiei, ating identitatea, libertatea religioasă și orientarea geopolitică a statului. Mitropolia Basarabiei (MB), parte a Patriarhiei Ortodoxe Române, are temeiul canonic cel mai solid în spațiul Republicii Moldova. Ea continuă, fără întreruperi de drept (deși cu întreruperi de fapt), tradiția ecleziastică a statelor medievale românești, iar episoadele când jurisdicția rusă au rupt peste această tradiție au fost consecințe ale unor acte politice de ocupație, nu rezultate ale unui acord canonic firesc. Pentru a înțelege miza, trebuie privite împreună trei planuri: principiile canonice, momentele istorice cheie (1812, 1918–1925, 1940–1944, 1992–2002) și contextul mai larg al strategiei Patriarhiei Moscovei în Europa de Est. În acest cadru, cazul recent de la Grinăuți arată cum conflictul se revarsă din arhive în viața comunităților.

În ecleziologia ortodoxă funcționează câteva reguli de bun-simț, și anume nu pot exista două structuri episcopale paralele pe aceeași unitate teritorială, iar granițele bisericești nu ar trebui redesenate prin forța baionetelor mai ales între state creștine. Succesiunea canonică se definește prin continuitatea liturgică și sinodală, nu prin schimbări de stăpânire laice. Din secolul al XV-lea, Mitropolia Moldovei, recunoscută de Patriarhia Ecumenică, a păstorit întregul spațiuaferent entității statale românești din regiune până la Nistru.

În timpul formării statului român modern și evoluția spre Patriarhia Română, Biserica Ortodoxă Română a obținut autocefalia. Așadar, atunci când Basarabia a revenit la România în 1918, reintegrarea bisericească a fost, din perspectiva canoanelor, o restaurare a stării firești, și anume un singur scaun, un singur sinod, aceeași tradiție de limbă, cult și drept. Deci Mitropolia Basarabiei reactivată în 1992 nu este „o nouă venire” peste o altă biserică, ci continuarea legitimă a organizării ecleziastice întrerupte administrativ în 1944.

În 1812, Imperiul Țarist anexează partea răsăriteană a provinciei istorice românești a Moldovei. Un an mai târziu, la Chișinău este înființată Eparhia Chișinăului și Hotinului sub Sfântul Sinod de la Sankt Petersburg. Operațiunea are două trăsături definitorii din unghi canonic, și anume este unilaterală, fără a avea consensul Patriarhiei Ecumenice ori al Mitropoliei de la Iași, și este un proces care survine în urma unei politici de anexare a unor teritorii străine, un transfer de jurisdicție prin fapt împlinit, nu prin procedură bisericească. De atunci începe o lungă perioadă de rusificare liturgică și administrativă, și anume limba slavonă (și apoi rusa) devine normă, ierarhii sunt în mare parte trimiși ai Sinodului rus, iar clericul local este supus unei politici de represiune.

Momentul 1812 marchează, în miniatură, modelul pe care Moscova îl va repeta în regiune, și anume granița politică trasează, pe cât se poate, și granița canonică.

Unirea politică din 1918 a condus și la reintegrarea bisericească. Arhiepiscopia Chișinăului intră în comuniune deplină cu Sfântul Sinod al BOR, iar în 1925 – odată cu ridicarea BOR la rang de Patriarhie – se constituie oficial Mitropolia Basarabiei, cu sediul la Chișinău. Nu a fost o inovație, ci o ridicare în rang a unei structuri deja reintegrate, în acord cu tradiția locului. În perioada interbelică, MB păstorește majoritatea covârșitoare a ortodocșilor dintre Prut și Nistru, înființând instituții, școli teologice, dar și locașuri monahale, conform rânduielii BOR.

Pactul Ribbentrop–Molotov și ocupația sovietică au rupt din nou legătura firească. Sute de clerici din regiunile ocupate de către Uniunea Sovietică au fost deportați, uciși ori închiși de noile autorități. În 1944, Mitropolia Basarabiei este desființată administrativ, iar în locul ei este instalată din nou o structură subordonată Moscovei,  viitoarea Mitropolie a Chișinăului și a Întregii Moldove. Din punctul de vedere al BOR, și al principiilor ortodoxe, nu există un act canonic prin care jurisdicția românească ar fi cedat teritoriul. Există doar constrângerea politică a regimului ateu. De aceea, BOR nu a recunoscut niciodată validitatea spirituală a acelei „transferări” sovietizate. Între timp, noua structură moscovită primește în RSS Moldovenească un statut de autoadministrare sub controlul Sinodului de la Moscova, nici vorbă de autocefalie reală. În plan pastoral, continuă uniformizarea rusă, îngrădirea limbii române în cult, închiderea bisericilor și a mănăstirilor.

Prăbușirea URSS deschide, firesc, calea revenirii la ordinea fireacă care a precedat ocupația rusă. În 1992, clerici și mireni cer reactivarea Mitropoliei Basarabiei, iar Sfântul Sinod al BOR o aprobă cu statut autonom (de stil vechi) în cadrul Patriarhiei Române și îl primește pe PS Petru (Păduraru) ca Arhiepiscop al Chișinăului, Mitropolit al Basarabiei și Exarh al Plaiurilor. Autoritățile de la Chișinău refuză inițial înregistrarea cultului, urmând un deceniu de procese, încheiat cu hotărârea CEDO din 2001 și cu înregistrarea oficială a MB în 2002. Statul R. Moldova recunoaște caracterul de succesoare spirituală, canonică și istorică al Mitropoliei interbelice. Din acel moment, din unghi legal intern și european, Mitropolia Basarabiei poate funcționa cu drepturi depline. Canonic, ea se raportează sinodal la Patriarhia Română, nu la Moscova.

Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove (MM) rămâne parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, cu un grad scăzut de autoadministrare reală. În consecință, deciziile majore depind de Sinodul de la Moscova, iar pomenirea patriarhului ține de aceeași linie de subordonare. Din unghi canonic, MM își apără pretenția pe ideea „teritoriului istoric al Moscovei” (1812, 1944), uitând intenționat că jurisdicția rusă a fost instaurată prin ocupație politică și militară.

Cazul recent de la Grinăuți are valoare simbolică în anul centenarului Patriarhiei Ortodoxe Române. În localitatea din nordul R. Moldova, preotul paroh și o parte consistentă a comunității au decis revenirea sub jurisdicția ortodoxă legitimă din spațiul românesc.

Reacția taberei pro-ruse a fost dură și bine calculată, apelându-se inclusiv la sancțiuni disciplinare, presiuni publice, dar și episoade de violență, culminând cu alungarea din altar și blocarea accesului preotului trecut la Mitropolia Basarabiei. Predici cu încărcătură politică într-un an electoral, dar și alte acuzații aberante au inflamat comunitatea. De la trecerea forțată la islam și până la vânzarea obligatorie a pământului ori a clădirii bisericii, totul a fost folosit de pionii Moscovei, sprijiniți de rețeaua Șor și președintele socialist al raionului.

Dincolo de detalii, semnalul este clar, și anume cazul Grinăuți a fost instrumentalizat pentru a transmite altor clerici că schimbarea jurisdicției va fi aspru pedepsită, nu doar administrativ, ci și social. Să nu uităm că, în ultimii doi ani, zeci de parohii ortodoxe din R. Moldova au anunțat public trecerea la Mitropoliei Basarabiei, un proces alimentat de ruptura morală provocată de războiul Rusiei în Ucraina, alinierea declarată a Patriarhiei Moscovei la retorica „lumii ruse”, dar și binecuvântarea unui război dus împotriva unui alt popor ortodox.

În acest climat, fiecare localitate și devine „câmp de bătălie” simbolic, iar libertatea religioasă a credincioșilor, și anume dreptul de a alege jurisdicția, riscă să fie sufocată de intimidarea mașinii de propagandă dezlănțuită de Moscova.

Basarabia nu e o excepție, ci o verigă într-un lanț istoric. În 1686, Mitropolia Kievului, de drept sub Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, este alipită Moscovei printr-un act puternic contestat până astăzi. În secolele următoare, pe măsură ce Imperiul Rus înaintează în Polonia, Belarus și Baltice, structurile ortodoxe locale sunt absorbite sau reorganizate sub Sinodul rus. În epoca sovietică, ceea ce nu poate fi cucerit canonic e distrus administrativ, iar ceea ce poate fi, e reînregimentat sub Patriarhia Moscovei.

După 1991, mișcările de emancipare bisericească (autocefalia Ucrainei recunoscută de Constantinopol în 2019, acțiunile agresive ruse din Estonia, Letonia, Lituania) arată că „teritoriul canonic istoric” revendicat de Moscova se lovește de refuzul comunităților de a rămâne, pe termen nedefinit, într-o matrice impusă politic.

Ce invocă partea moscovită? Că pe teren, o majoritate a parohiilor a rămas sub MM, iar dublarea jurisdicțiilor contravine tradiției ortodoxe. Partea rusă uită că situația de moment nu confirmă adevărul canonic. Dacă ar fi așa, orice ocupație de lungă durată ar naște instantaneu legitimitate spirituală. Voința credincioșilor trebuie să poată fi exprimată liber, fără frică, în parohii, de aceea contează cazurile concrete (Grinăuți) și jurisprudența europeană (CEDO) care obligă statul să fie arbitru, nu partizan.

Nici nu mai trebuie să aprofundăm subiectul armatei de ocupație în sutană din Eparhia de Tiraspol și Dubăsari, care binecuvântează zilnic armele mânuite împotriva cetățenilor R. Moldova de pe ambele maluri ale Nistrului.

În plan canonic, Mitropolia Basarabiei aparține unei Patriarhii autocefale recunoscute (BOR), fără a avea nevoie de validare din partea Moscovei pe un teritoriu pe care BOR nu l-a cedat canonic niciodată. În plan juridic, Mitropolia Basarabiei este înregistrată și protejată ca entitate religioasă, iar statul are obligația să-i asigure funcționarea egală. În plan pastoral, MB propune credincioșilor liturghie în limba română, continuitate cu tradiția locală și un raport firesc cu „biserica-mamă”. Prin contrast, Mitropolia Chișinăului rămâne o exarhie a Sinodului rus, lipsită de autonomie reală, aliniată, inevitabil, liniei teologice și publice a Moscovei. Faptul că, după 2022, tot mai multe comunități pun în discuție această dependență arată că argumentul „tradiției de facto” începe să apese mai puțin decât argumentul conștiinței.

În Basarabia, biserica e și barometru identitar. Aderarea la Mitropolia Basarabiei este, pentru mulți, o afirmație de românitate și de apartenență culturală occidentală. Statul nu trebuie să tranșeze identități, dar are însă obligația să garanteze libertatea de alegere a comunităților, fără violență, fără presiuni, fără favoritisme administrative sau patrimoniale.

Cazul Grinăuți ne amintește că, fără civilitate, orice discuție canonică devine răfuială de curte bisericească, exploatată de partea rusă în scop propagandistic. Este nevoie de un dialog lucid, care recunoaște trecutul așa cum a fost, cu ocupații și cu reparații, și caută aranjamente ce evită trauma și divizarea comunităților. Numai pe acest drum, între reparație (restituirea continuității) și reconciliere (coexistența fără violență), se poate vindeca o rană veche de secole. Iar în miezul problemei rămâne întrebarea pe care canoanele o pun, discret, fiecărei generații: cui aparține canonic un loc celui care l-a cucerit cu forța sau al celui care l-a slujit cu credință? În Basarabia, răspunsul pe care îl dă istoria, cu voce joasă dar constantă, e de partea Mitropoliei Basarabiei.

‍