Iulian Chifu // Veștile bune: închiderea marilor conflicte contemporane înrăzboaiele lungi

Cele mai complicate conflicte de soluționat rămân războaiele lungi. Este vorba despre cele cu durată mare, acolo unde generații succesive nu au intrat vreodată într-o formă de reconciliere, cidoar au adunat nemulțumiri, tensiuni și au moștenit tensiunile și momentele tragice din istoria înaintașilor lor, din războaie vechi cu soluții nepotriviteși inacceptabile pentru părțile aflate în confruntare. Azi suntem în pragul unei schimbări majore de paradigmă în care multe din războaiele lungi sunt pe cale de a se stinge natural, ca urmare a negocierilor sau a confruntărilor careau schimbat dramatic situația pe teren și în realitatea imediată. Dacă dupăcăderea Zidului Berlinului, veștile bune au fost Dayton pentru BosniaHerzegovina, Oslo și Camp David pentru pacea neterminată din Orientul Mijlociuși mai ales Columbia – FARC, ultimul război lung care rezistă cu soluțiesustenabilă, epoca Trump, cu toate neajusurile sale, a atins puncte majore deinflexiune în multiple războaie lungi.

Veștile bune: acțiunile Statelor Unite, Israelului, Turciei.Pacea prin forță/cu forța

Un război se oprește atunci candpărțile își epuizează resursele cu care să se lupte, când dispare voința de alupta sau motivațiile acestor confruntări, sau atunci când, prin intervențiaunui terț, se schimbă dramatic situația și contextul în care se derula războiulși raportul dintre foștii combatanți. Ultimii ani au demonstrat foarte clar căabordarea de tip pacea prin forță sau pacea cu forța lansată de Trump a fostcea mai importantă componentă care a determinat schimbările majore inclusiv peteren în multiple războaie lungi. Iar abordarea lasă încă deschise posibilitățide soluționare în curs a conflictelor de pe multiple meridiane.

Spre deosebire de războaiele lungidin Afganistan, Irak sau Libia, acolo unde turbulențele sunt departe de a se fioprit și tentația schimbărilor de regim sau impunerea de modele de organizareși-au dovedit limitele și efectele secundare, nu același lucru s-a întâmplatîntr-o altă categorie de războaie, legată de acțiuni conjugate aleprincipalilor actori exerni care și-au dorit schimbarea de cadru sau auobținut-o ca efect secundar al propriilor acțiuni de prezervare a securitățiiși a apărării propriului stat. Trei exemple sunt elocvente, cele ale StatelorUnite, Israelului și al Turciei, fiecare cu caracteristicile, nuanțele șielementele sale definitorii.

1.    Statele Unite: acordurile Abraham, presiunile Orientul Mijlociu.Ucraina pe masă.

Primul mandat Trump a adus în primplan o schimbare de paradigmă în Orientul Mijlociu, bazată pe o idee, opresiune și o forțare, inclusiv constrângere și premiere a celor implicați:acordurile Abraham, ca formulă de soluționare a conflictului din OrientulMijlociu. Fundamentele le-au reprezentat recunoașterea statului Israel de cătrestate arabe majoritar sunite contra cooperare economică, comercială șiinvestiții cu beneficii mutuale. Cu lăsarea în subsidiar a ambițiilorpalestiniene dominante, dar cu menținerea legitimă a unui stat Palestinian caperspectivă de pace.

Încheierea confruntării prin acordulArabia Saudită-Israel nu s-a concretizat încă nici astăzi, dar pași majori aufost făcuți pe direcțiile potrivite și cu perspectivă, în condițiile evităriieliminării de pe teren sau epurării populației palestiniene arabe din Gaza șiCisiordania sub motivul eliminării terorismului sau al islamului politic ori agrupărilor islamiste teroriste tip Hamas. Desigur, nu vorbim despre Egipt sauIordania, state arabe tradițional înclinate spre a realiza o soluție și care aurecunoscut deja statul Israel.

Presiunile din al doilea mandatTrump pentru abordurile Abraham, acceptarea intermedierii qatareze și egipteneîntre Israel și Hamas și momentele de presiune asupra Israelului, dupăconsumarea războiului din Gaza și eliminarea majorității combatanților și aadministrației Hamas, inclusiv aplicarea marii părți a acordurilor semnate prinintermediari au determinat pentru Statele Unite un premiu aproape livrat,soluția din Orientul Mijlociu. Nemulțumirea rămâne legată de exceseleisraeliene din Gaza, care tulbură liniaritatea atingerii soluției în regiune,precum și obiectivul maximal de eliminarea completă a Hamas și recuperarearăpiților la 7 octombrie, dar și semnalele și proiectele eliminării componenteiarabe palestiniene din Cisiordania și Gaza respectiv a creșterii coloniilor înCisiordania, toate având ca efect eliminarea perspectivei soluției celor douăstate.

Semnalizarea de către un grup destate europene a perspectivelor inacceptabile ale soluției maximale israeliene,respectiv recunoașterea statului palestinian în septembrie, la AdunareaGenerală a ONU, poate avea fie un efect de balansare și echilibrare a soluției,fie unul de relansare a confruntării sub forma acțiunilor teroriste șiasimetrice generale în teritoriile ocupate. Eliminarea totală a Hamas ca atarepare improbabilă și, oricum, în ambele cazuri, vorbim despre forma finală asoluției, nicidecum despre o prelungire, sub vreo formă, a conflictului caremerge spre încheiere prin epuizarea elementelor fundamentale care l-aumenținut: finanțarea și traficul de arme(preponderent din Iran în ultimii ani)ca și dominația Hamas pentru controlul Fâșiei Gaza.

Ucraina rămâne pe masă, și vom vedeaîncotro va duce tipul de politici aplicate pe actori mici și cu relevanțăregională atunci când metoda e utilizată în cazul unei ținte care se numeșteRusia. Premizele pot fi favorabile, instrumentele relevante, soluțiile propuseprivind forța de reasigurare și cea de monitorizare sunt idei bune, darconcretizarea e dificil de anticipat astăzi. În primul rând pentru că nucunoaștem situația și reacțiile Statelor Unite și a hotărârii de a merge maideparte și în privința Rusiei.

2.    Israelul: Hezbollah, Hamas, Iran

Cele mai importante acțiuni le-arealizat Israelul, indiferent de criticile și dezbaterea privind dreptulinternațional și acțiunea preemptivă când este vorba despre securitateanațională israeliană. Mai ales când atacul terorist de la 7 octombrie și raliereaAxei Rezistenței pro-iraniene din regiune, în frunte cu Hezbollahul libanez,sub coordonare cu Iranul, în atacarea Israelului și intereselor sale subdiferite forme au permis aplicarea regulilor vizând legitima apărare articol 51al Cartei ONU.

Mai întâi, putem vorbi desprecvasi-eliminarea Hamas ca element absolut de putere în Fâșia Gaza, chiar dacă oadministrare alternativă nu a putut fi înființată. Hamasul este decimat șiredus la nivelul de simbol, etichetă și o rezistență subterană, care mențineîncă un număr de ostatici în viață și trupuri ale celor decedați - cainstrument de presiune, constrângere și negociere macabră. În al doilea rânddespre acțiunile succesive și impetuoase asupra Hezbollahului libanez, soldatecu incapacitarea organizației la nivelele operative prin celebra acțiune apagerelor și apoi distrugerea repetată a conducerii sale in situ, în locul unde se reunise pentru a alege și planifica maideparte. Rezultatul fundamental a fost eliminarea sau măcar restrângereadramatică a impactului său în sudul Libanului, dar și în politica și acțiunilemiliției șiite pro-iraniene în Liban, acolo unde Armata Libaneză a preluatcontrolul militar iar premierul se pregătește de dezarmarea miliției pentruprima oară după războiul din Liban.

În fine, dar nu în ultimul rând,acțiunea de impact major a reprezentat-o cea dusă împotriva Iranului, cudistrugerea apărării anti-aeriene, apoi a centrelor de comandă și control și aliderilor militari de top vizați(inclusiv ai Gardienilor Revoluției Islamice)iar în final a programului nuclear iranian, creând premizele, prin preluareacontrolului spațiului aerian profund în adâncimea Iranului, pentru bombardareacu bombe anti-buncăr de către Statele Unite a programului  nuclear adânc ascuns în munții din Iran.Rezultatul a avut efecte asupra acordului nuclear, cu Iranul presat mult maiconvingător de semnatarii europeni E3 – Franța, Germania, Marea Britanie – darși prin presiunile interne la adresa stabilității regimului Ayatollahilor șiamenințările directe de reluare a acțiunii de către SUA dacă se încearcărefacerea programului nuclear.

Iranul a dobândit, între timp, dupădezastru, sisteme anti-aeriene S400 rusești pentru a-și reconstrui apărareaantiaeriană, dar echilibrul intern este profund tulburat, Liderul Suprem slăbitși a fost presat și constrâns de propria administrație să accepte faza finală aacordului, iar perspectivele sunt încurajatoare mai ales în privința diminuăriidrastice a ingerinței iraniene în regiune și programul său balistic. Iarcăderea Iranului și a Hezbollahului libanez, combinate cu efecte ale acțiuniiStatelor Unite, dar în primul rând al opoziției siriene susținute și a statelorarabe sunite, au dus la căderea regimului Al Assad din Siria, fuga de aici șirefugiul în Rusia și reașezarea Siriei pe noi direcții de pacificare, un altplus al reacției combinate a actorilor implicați.

3.    Turcia: PKK, Nagorno-Karabakh, Siria.

Turcia este al treilea actorimplicat – și nu am făcut un clasament privind importanța sa în diferitelesoluții ale conflictelor lungi. Turcia a reușit să închidă practic – sau săfacă pași majori spre a încheia – războiul lung cu PKK, după acțiunile luiOcealan și depunerea armelor de către gherila kurdă. Apoi acțiunile sale înSiria au limitat acțiunile YPG/PYD kurde, afectate și de pacea cu PKK, dar aupermis în special preluarea puterii la Damasc practic peste noapte, princombinarea acțiunilor cu cele ale SUA și Israelului precum și cu eforturilestatelor arabe sunnite din Golf.

Nu în ultimul rând, acțiunileTurciei, combinate cu cele ale Azerbaidjanului, ulterior cu propunerileeconomico-comerciale ale Armeniei au dus la încheierea conflictului dinNagorno-Karabakh. Un acord de pace e pe drum, părțile beligerante s-au întâlnitdeja la Doha, mai nou întâlnirea Pashinyan-Erdogan de la Istanbul pare sărestabilească coridorul Zangezur, fosta legătură din epoca sovietică întreAzerbaidjan și exclava sa Nakhchivan, care are relevanță majoră în comerțulglobal și în coridoarele de transport regionale, cu avantaje economicesubstanțiale pentru toți actorii, cu precădere pentru includerea Armeniei încoridoarele de transport majore și profitabile.

Nu e o soluție totală, nu edefinitivă, și poate chiar soluția finală să nici nu fie neapărat pe aproape.Dar s-au făcut pași importanți în regiune și un război lung, care a traversatfinalul epocii sovietice, cu greutățile date de relevanța inter-etnică șiinter-religioasă a confruntării, a ajuns să fie adus în pragul soluțieidefinitive inclusiv cu împăcarea sustenabilă a părților și avantaje pentruperdantul care poate câștiga din noua situație de pace. Dacă adăugăm eforturileși rolul Turciei în Libia, premizele și angajamentul său ca și direcțiilereașezării raportului de forțe interne, perspectivele sunt extrem de importanteși Turcia își afirmă un rol relevant în aceste elemente de pace cu/prin forță.E adevărat, perdantul este, de fiecare dată, poate neîntâmplător, FederațiaRusă.

Ucraina, perla coroanei. Rusia în rolul Armeniei înainte depierderea Karabakhului?

Niciodată soluțiile în războaielelungi nu sunt perfecte. Cu atât mai mult atunci când soluția vine prin forță/cuforța, dar prin schimbarea dramatică a contextului și condițiilor actorilorpolitici care fac și acceptă pacea impusă natural, consimțită de comunități șisustenabilă. De aceea e nevoie, poate, ca soluția celor două state să rămânăvie și fezabilă în perspectivă, în Orientul Mijlociu, contra unei păci impuseunilateral cu condiții maximale. Sau de ce Siria rămâne deschisă furtunilor șitensiunilor interetnice/intersectare, or Israelul controlează sudul și relațiacu druzii, dar permițând structurilor oficiale militare siriene – chiar încăincomplet ascultătoare guvernului central – să se ocupe de amenințărileteroriste chiar în zona tampon pe care Tel Avivul și-o dorește controlată.Soluțiile ad hoc se reașează și se complinesc în timp scurt, neașteptat debine.

Desigur, marea provocare rămânerăzboiul de agresiune al Rusiei în Ucraina. Aici tentativele de aplicare adoctrinei Trump - a păcii prin sau cu forța, au dat parțial rezultate pentruactorul mai slab, dar acum e timpul ca administrația americană să-și dovedeascăforța de convingere și de presiune asupra unui actor cu altă carură, cu altăgreutate strategică și altă portanță precum Rusia lui Putin. Mizele sunt enormeiar consecințele pot fi multiple, principala putând să fie chiar eliminarea luiPutin și a elitei septuagenare care a adus Rusia în război. O eliminare dininterior, din chiar cercul puterii și al oligarhilor săi, cu eventuala imploziea Rusiei după modelul fostei URSS. Și cu consecințele respective, ce trebuiegestionate.

Premizele sunt pe masă: ultimatumulde 50 de zile, redus la 10 zile odată ce s-a dovedit inutilă așteptarea, înurma reacțiilor lui Putin, Lavrov sau Medvedev de respingere și a dorințeienunțate de a continua războiul neabătut, cu obiectivele maximale stabilite;sancțiuni și tarife americane dure asupra Braziliei și Indiei, beneficiari aicomerțului cu Rusia și finanțatori ai războiului indirect, prin aceste actecomerciale; perspectiva tarifelor dure asupra Rusiei și a exporturilor șipartenerilor săi comerciali secundari, la 100%, după 8 august; formulele delivrare de armamente și sprijinire a Ucrainei pentru a-și apăra teritoriul.Acțiunea lui Trump vine după cea mai bună ofertă pe care ar fi putut-o primiPutin, recunoașterea unilaterală de către America a anexării Crimeii la Rusiași menținerea de facto a teritoriilorcontrolate contra oprirea războiului, acceptarea unei Ucraine independentă,apărată prin contribuția occidentală și cu o forță de reasigurare europeană peteritoriul său, în timp ce o forță mixtă va monitoriza linia de contactexistentă, în varianta coreeană.

Refuzul de a accepta la timp, lamomentul oportun, a variantei celei mai avantajoase pentru sine, pe bazaambițiilor și a dorinței de a realiza obiectivele maximale – cucerirea deplinăa Ucrainei, refacerea Imperiului post-sovietic și presiunea asupra flanculuiestic al NATO și UE – ca să nu mai vorbim despre condiția existențială aimposibilității opririi războiului care l-ar costa pe Putin și echipa saeliminarea din fruntea puterii statului rus, ar putea duce la cea mai proastăvariantă, repetarea greșealii Armeniei. Armenia a deținut Nagorno Karabakhul și7 districte azere din jurul regiunii locuite majoritar de armeni mai bine de 25de ani, fără a accepta o formulă de pace finală când era puternică, pentru apierde totul în 2020 în 44 de zile și în 2023 în 24 de ore în cazul capitaleiStepanakert/Hankendi. Totul pentru că nu a vrut să renunțe la nivelul său deambiție exagerat și la dorința unei victorii maximale.

Rusia pare a călca pe urmelebelicoșilor armeni dintre cele două războaie din Nagorno-Karabakh, 1994-2020,pentru că evită să facă compromisuri, iar soluțiile lui Trump s-ar putea sănu-i placă deloc. Iar enervarea lui Trump, bătaia de joc și abordările sarcasticela adresa sa nu ajută Moscova și Kremlinul, chiar ascunsă în spatele armelorsale nucleare, sprijinită de trupele și muniția nord-coreană, de dronele Shahediraniene, de finanțarea și comerțul produselor cu dublă utilizare venite dinChina sau de petrolul vândut în larg către China, India sau terțe state.Perspectivele le așteptăm în derulare după 8 august – zi fatidică în 2008, înurmă cu 17 ani, pentru Georgia – iar substanța și forța lor, gradul real deimpact și determinarea aplicării hotărârilor luate de administrația Trump vordetermina perspectiva și formula încheierii probabile și a războiului pe scarălargă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina.

‍