Iulian Chifu // Veștile bune: închiderea marilor conflicte contemporane în războaiele lungi

Cele mai complicate conflicte de soluționat rămân războaiele lungi. Este vorba despre cele cu durată mare, acolo unde generații succesive nu au intrat vreodată într-o formă de reconciliere, ci doar au adunat nemulțumiri, tensiuni și au moștenit tensiunile și momentele tragice din istoria înaintașilor lor, din războaie vechi cu soluții nepotrivite și inacceptabile pentru părțile aflate în confruntare.

Azi suntem în pragul unei schimbări majore de paradigmă în care multe din războaiele lungi sunt pe cale de a se stinge natural, ca urmare a negocierilor sau a confruntărilor care au schimbat dramatic situația pe teren și în realitatea imediată. Dacă după căderea Zidului Berlinului, veștile bune au fost Dayton pentru Bosnia Herțegovina, Oslo și Camp David pentru pacea neterminată din Orientul Mijlociu și mai ales Columbia – FARC, ultimul război lung care rezistă cu soluție sustenabilă, epoca Trump, cu toate neajunsurile sale, a atins puncte majore de inflexiune în multiple războaie lungi.

Veștile bune: acțiunile Statelor Unite, Israelului, Turciei. Pacea prin forță / cu forța

Un război se oprește atunci când părțile își epuizează resursele cu care să se lupte, când dispare voința de a lupta sau motivațiile acestor confruntări, sau atunci când, prin intervenția unui terț, se schimbă dramatic situația și contextul în care se derula războiul și raportul dintre foștii combatanți. Ultimii ani au demonstrat foarte clar că abordarea de tip pacea prin forță sau pacea cu forța, lansată de Trump, a fost cea mai importantă componentă care a determinat schimbările majore inclusiv pe teren în multiple războaie lungi. Iar abordarea lasă încă deschise posibilități de soluționare în curs a conflictelor de pe multiple meridiane.

Spre deosebire de războaiele lungi din Afganistan, Irak sau Libia, acolo unde turbulențele sunt departe de a se fi oprit și tentația schimbărilor de regim sau impunerea de modele de organizare și-au dovedit limitele și efectele secundare, nu același lucru s-a întâmplat într-o altă categorie de războaie, legată de acțiuni conjugate ale principalilor actori externi care și-au dorit schimbarea de cadru sau au obținut-o ca efect secundar al propriilor acțiuni de prezervare a securității și a apărării propriului stat.

Trei exemple sunt elocvente: cele ale Statelor Unite, Israelului și al Turciei, fiecare cu caracteristicile, nuanțele și elementele sale definitorii.

1. Statele Unite: Acordurile Abraham, presiunile în Orientul Mijlociu. Ucraina pe masă.

Primul mandat Trump a adus în prim-plan o schimbare de paradigmă în Orientul Mijlociu, bazată pe o idee, o presiune și o forțare, inclusiv constrângere și premiere a celor implicați: acordurile Abraham, ca formulă de soluționare a conflictului din Orientul Mijlociu. Fundamentele le-au reprezentat recunoașterea statului Israel de către state arabe majoritar sunite contra cooperare economică, comercială și investiții cu beneficii mutuale. Cu lăsarea în subsidiar a ambițiilor palestiniene dominante, dar cu menținerea legitimă a unui stat Palestinian ca perspectivă de pace.

Încheierea confruntării prin acordul Arabia Saudită–Israel nu s-a concretizat încă nici astăzi, dar pași majori au fost făcuți pe direcțiile potrivite și cu perspectivă, în condițiile evitării eliminării de pe teren sau epurării populației palestiniene arabe din Gaza și Cisiordania sub motivul eliminării terorismului sau al islamului politic ori a grupărilor islamiste teroriste tip Hamas. Desigur, nu vorbim despre Egipt sau Iordania, state arabe tradițional înclinate spre a realiza o soluție și care au recunoscut deja statul Israel.

Presiunile din al doilea mandat Trump pentru abordările Abraham, acceptarea intermedierii qatareze și egiptene între Israel și Hamas și momentele de presiune asupra Israelului, după consumarea războiului din Gaza și eliminarea majorității combatanților și a administrației Hamas, inclusiv aplicarea marii părți a acordurilor semnate prin intermediari, au determinat pentru Statele Unite un premiu aproape livrat: soluția din Orientul Mijlociu.

Nemulțumirea rămâne legată de excesele israeliene din Gaza, care tulbură liniaritatea atingerii soluției în regiune, precum și obiectivul maximal de eliminare completă a Hamas și recuperarea răpiților la 7 octombrie, dar și semnalele și proiectele eliminării componentei arabe palestiniene din Cisiordania și Gaza, respectiv a creșterii coloniilor în Cisiordania – toate având ca efect eliminarea perspectivei soluției celor două state.

Semnalizarea de către un grup de state europene a perspectivelor inacceptabile ale soluției maximale israeliene, respectiv recunoașterea statului palestinian în septembrie, la Adunarea Generală a ONU, poate avea fie un efect de balansare și echilibrare a soluției, fie unul de relansare a confruntării sub forma acțiunilor teroriste și asimetrice generale în teritoriile ocupate.

Eliminarea totală a Hamas, ca atare, pare improbabilă și, oricum, în ambele cazuri, vorbim despre forma finală a soluției, nicidecum despre o prelungire, sub vreo formă, a conflictului care merge spre încheiere prin epuizarea elementelor fundamentale care l-au menținut: finanțarea și traficul de arme (preponderent din Iran în ultimii ani), ca și dominația Hamas pentru controlul Fâșiei Gaza.

Ucraina rămâne pe masă, și vom vedea încotro va duce tipul de politici aplicate pe actori mici și cu relevanță regională atunci când metoda e utilizată în cazul unei ținte care se numește Rusia. Premizele pot fi favorabile, instrumentele relevante, soluțiile propuse privind forța de reasigurare și cea de monitorizare sunt idei bune, dar concretizarea e dificil de anticipat astăzi. În primul rând, pentru că nu cunoaștem situația și reacțiile Statelor Unite și ale hotărârii de a merge mai departe și în privința Rusiei.

2. Israelul: Hezbollah, Hamas, Iran

Cele mai importante acțiuni le-a realizat Israelul, indiferent de criticile și dezbaterea privind dreptul internațional și acțiunea preemptivă când este vorba despre securitatea națională israeliană. Mai ales când atacul terorist de la 7 octombrie și ralierea Axei Rezistenței pro-iraniene din regiune, în frunte cu Hezbollahul libanez, sub coordonare cu Iranul, în atacarea Israelului și intereselor sale sub diferite forme, au permis aplicarea regulilor vizând legitima apărare – articol 51 al Cartei ONU.

Mai întâi, putem vorbi despre cvasi-eliminarea Hamas ca element absolut de putere în Fâșia Gaza, chiar dacă o administrare alternativă nu a putut fi înființată. Hamasul este decimat și redus la nivelul de simbol, etichetă și o rezistență subterană, care menține încă un număr de ostatici în viață și trupuri ale celor decedați – ca instrument de presiune, constrângere și negociere macabră.

În al doilea rând, despre acțiunile succesive și impetuoase asupra Hezbollahului libanez, soldate cu incapacitarea organizației la nivelele operative prin celebra acțiune a pagerelor și apoi distrugerea repetată a conducerii sale in situ, în locul unde se reunise pentru a alege și planifica mai departe. Rezultatul fundamental a fost eliminarea sau măcar restrângerea dramatică a impactului său în sudul Libanului, dar și în politica și acțiunile miliției șiite pro-iraniene din Liban, acolo unde Armata Libaneză a preluat controlul militar, iar premierul se pregătește de dezarmarea miliției pentru prima oară după războiul din Liban.

În fine, dar nu în ultimul rând, acțiunea de impact major a reprezentat-o cea dusă împotriva Iranului, cu distrugerea apărării anti-aeriene, apoi a centrelor de comandă și control și a liderilor militari de top vizați (inclusiv ai Gardienilor Revoluției Islamice), iar în final a programului nuclear iranian, creând premizele, prin preluarea controlului spațiului aerian profund în adâncimea Iranului, pentru bombardarea cu bombe anti-buncăr de către Statele Unite a programului nuclear adânc ascuns în munții din Iran.

Rezultatul a avut efecte asupra acordului nuclear, cu Iranul presat mult mai convingător de semnatarii europeni E3 – Franța, Germania, Marea Britanie – dar și prin presiunile interne la adresa stabilității regimului Ayatollahilor și amenințările directe de reluare a acțiunii de către SUA dacă se încearcă refacerea programului nuclear.

Iranul a dobândit, între timp, după dezastru, sisteme anti-aeriene S-400 rusești pentru a-și reconstrui apărarea antiaeriană, dar echilibrul intern este profund tulburat, Liderul Suprem slăbit și a fost presat și constrâns de propria administrație să accepte faza finală a acordului, iar perspectivele sunt încurajatoare, mai ales în privința diminuării drastice a ingerinței iraniene în regiune și a programului său balistic.

Iar căderea Iranului și a Hezbollahului libanez, combinate cu efecte ale acțiunii Statelor Unite, dar în primul rând ale opoziției siriene susținute și ale statelor arabe sunite, au dus la căderea regimului Al-Assad din Siria, fuga de aici și refugiul în Rusia și reașezarea Siriei pe noi direcții de pacificare – un alt plus al reacției combinate a actorilor implicați.

3. Turcia: PKK, Nagorno-Karabakh, Siria

Turcia este al treilea actor implicat – și nu am făcut un clasament privind importanța sa în diferitele soluții ale conflictelor lungi. Turcia a reușit să închidă practic – sau să facă pași majori spre a încheia – războiul lung cu PKK, după acțiunile lui Öcalan și depunerea armelor de către gherila kurdă. Apoi, acțiunile sale în Siria au limitat acțiunile YPG/PYD kurde, afectate și de pacea cu PKK, dar au permis în special preluarea puterii la Damasc practic peste noapte, prin combinarea acțiunilor cu cele ale SUA și Israelului, precum și cu eforturile statelor arabe sunnite din Golf.

Nu în ultimul rând, acțiunile Turciei, combinate cu cele ale Azerbaidjanului, ulterior cu propunerile economico-comerciale ale Armeniei, au dus la încheierea conflictului din Nagorno-Karabakh. Un acord de pace e pe drum, părțile beligerante s-au întâlnit deja la Doha; mai nou, întâlnirea Pașinian–Erdogan de la Istanbul pare să restabilească coridorul Zangezur – fosta legătură din epoca sovietică între Azerbaidjan și exclava sa Nakhchivan, care are relevanță majoră în comerțul global și în coridoarele de transport regionale, cu avantaje economice substanțiale pentru toți actorii, cu precădere pentru includerea Armeniei în coridoarele de transport majore și profitabile.

Nu e o soluție totală, nu e definitivă, și poate chiar soluția finală să nici nu fie neapărat pe aproape. Dar s-au făcut pași importanți în regiune, și un război lung, care a traversat finalul epocii sovietice, cu greutățile date de relevanța interetnică și interreligioasă a confruntării, a ajuns să fie adus în pragul soluției definitive, inclusiv cu împăcarea sustenabilă a părților și avantaje pentru perdantul care poate câștiga din noua situație de pace.

Dacă adăugăm eforturile și rolul Turciei în Libia, premizele și angajamentul său, ca și direcțiile reașezării raportului de forțe interne, perspectivele sunt extrem de importante și Turcia își afirmă un rol relevant în aceste elemente de pace cu/prin forță.

E adevărat, perdantul este, de fiecare dată, poate neîntâmplător, Federația Rusă.

Ucraina, perla coroanei. Rusia în rolul Armeniei înainte de pierderea Karabakhului?

Niciodată soluțiile în războaiele lungi nu sunt perfecte. Cu atât mai mult atunci când soluția vine prin forță / cu forța, dar prin schimbarea dramatică a contextului și condițiilor actorilor politici care fac și acceptă pacea impusă natural, consimțită de comunități și sustenabilă. De aceea e nevoie, poate, ca soluția celor două state să rămână vie și fezabilă în perspectivă, în Orientul Mijlociu, contra unei păci impuse unilateral cu condiții maximale.

Sau de ce Siria rămâne deschisă furtunilor și tensiunilor interetnice / intersectare, ori Israelul controlează sudul și relația cu druzii, dar permițând structurilor oficiale militare siriene – chiar încă incomplet ascultătoare guvernului central – să se ocupe de amenințările teroriste chiar în zona tampon pe care Tel Avivul și-o dorește controlată. Soluțiile ad hoc se reașează și se complinesc în timp scurt, neașteptat de bine.

Desigur, marea provocare rămâne războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina. Aici, tentativele de aplicare a doctrinei Trump – a păcii prin sau cu forța – au dat parțial rezultate pentru actorul mai slab, dar acum e timpul ca administrația americană să-și dovedească forța de convingere și de presiune asupra unui actor cu altă carură, cu altă greutate strategică și altă portanță, precum Rusia lui Putin.

Mizele sunt enorme, iar consecințele pot fi multiple, principala putând să fie chiar eliminarea lui Putin și a elitei septuagenare care a adus Rusia în război – o eliminare din interior, din chiar cercul puterii și al oligarhilor săi, cu eventuala implozie a Rusiei după modelul fostei URSS. Și cu consecințele respective, ce trebuie gestionate.

Premizele sunt pe masă: ultimatumul de 50 de zile, redus la 10 zile odată ce s-a dovedit inutilă așteptarea, în urma reacțiilor lui Putin, Lavrov sau Medvedev de respingere și a dorinței enunțate de a continua războiul neabătut, cu obiectivele maximale stabilite; sancțiuni și tarife americane dure asupra Braziliei și Indiei, beneficiari ai comerțului cu Rusia și finanțatori ai războiului indirect, prin aceste acte comerciale; perspectiva tarifelor dure asupra Rusiei și a exporturilor și partenerilor săi comerciali secundari, la 100%, după 8 august; formulele de livrare de armamente și sprijinire a Ucrainei pentru a-și apăra teritoriul.

Acțiunea lui Trump vine după cea mai bună ofertă pe care ar fi putut-o primi Putin: recunoașterea unilaterală de către America a anexării Crimeii la Rusia și menținerea de facto a teritoriilor controlate, contra oprirea războiului, acceptarea unei Ucraine independente, apărată prin contribuția occidentală și cu o forță de reasigurare europeană pe teritoriul său, în timp ce o forță mixtă va monitoriza linia de contact existentă – în varianta coreeană.

Refuzul de a accepta la timp, la momentul oportun, varianta cea mai avantajoasă pentru sine, pe baza ambițiilor și a dorinței de a realiza obiectivele maximale – cucerirea deplină a Ucrainei, refacerea Imperiului post-sovietic și presiunea asupra flancului estic al NATO și UE – ca să nu mai vorbim despre condiția existențială a imposibilității opririi războiului, care l-ar costa pe Putin și echipa sa eliminarea din fruntea puterii statului rus, ar putea duce la cea mai proastă variantă: repetarea greșelii Armeniei.

Armenia a deținut Nagorno-Karabakhul și 7 districte azere din jurul regiunii locuite majoritar de armeni mai bine de 25 de ani, fără a accepta o formulă de pace finală când era puternică, pentru a pierde totul în 2020 în 44 de zile și în 2023 în 24 de ore în cazul capitalei Stepanakert / Hankendi. Totul pentru că nu a vrut să renunțe la nivelul său de ambiție exagerat și la dorința unei victorii maximale.

Rusia pare a călca pe urmele belicoșilor armeni dintre cele două războaie din Nagorno-Karabakh, 1994–2020, pentru că evită să facă compromisuri, iar soluțiile lui Trump s-ar putea să nu-i placă deloc.

Iar enervarea lui Trump, bătaia de joc și abordările sarcastice la adresa sa nu ajută Moscova și Kremlinul, chiar ascunsă în spatele armelor sale nucleare, sprijinită de trupele și muniția nord-coreeană, de dronele Shahed iraniene, de finanțarea și comerțul produselor cu dublă utilizare venite din China sau de petrolul vândut în larg către China, India sau terțe state.

Perspectivele le așteptăm în derulare după 8 august – zi fatidică în 2008, în urmă cu 17 ani, pentru Georgia – iar substanța și forța lor, gradul real de impact și determinarea aplicării hotărârilor luate de administrația Trump vor determina perspectiva și formula încheierii probabile a războiului pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina.