Iuliana Gorea-Costin // 30 de ani de la aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei – între speranță, efort și realitate

Aderarea a marcat un moment de recunoaștere internațională și un angajament ferm: acela de a construi o societate în care valorile europene să nu fie doar invocate, ci și aplicate.

Am avut onoarea și responsabilitatea de a fi primul Reprezentant Permanent al Republicii Moldova la Consiliul Europei – prima femeie Ambasador din spațiul românesc – și ulterior Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar. Mi-am asumat sarcina de a contribui la apropierea reală a Republicii Moldova de standardele europene, printr-un proces complex de adaptare legislativă și instituțională, de promovare a Convențiilor Europene și de afirmare într-un spațiu comun de valori.

Până la încheierea mandatului meu, în septembrie 2001, am impulsionat semnarea și ratificarea unui număr semnificativ de tratate internaționale, iar cooperarea cu Consiliul Europei s-a consolidat prin programe de asistență, participări active la sesiunile Comitetului de Miniștri și ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la cel de-al doilea Summit al șefilor de stat și de guvern, precum și prin vizitele oficiale la nivel înalt ale domnilor Daniel Tarchis și Teri Devis – Secretari Generali succesivi ai Consiliului Europei –, ale doamnei Leni Fischer și ale Lordului Rasul Jonson – Președinți succesivi ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Tot atunci a fost deschis la Chișinău Biroul de documentare a Consiliului Europei, iar print-o mobilizare generală s-a reușit includerea Republicii Moldova alături de România în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud Est. Aceste acțiuni au constituit inițiative concrete în sprijinul cetățenilor și al statului de drept în Republica Moldova, deschizând perspectiva aderării concomitente cu România la Uniunea Europeană. Pendularea decidenților politici între Est și Vest, nerespectarea angajamentelor europene asumate a stagnat îndeplinirea acestui deziderat.

În context, un aspect important ce merită subliniat: din punct de vedere juridic și diplomatic, este corect să folosim denumirea completă „Republica Moldova”, nu simplu „Moldova”. Această trunchiere poate fi percepută ca o amputare a unei părți din teritoriul românesc de peste Prut, acolo unde se află mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt – simbolul românismului întotdeauna biruitor. Situația este comparabilă cu cea dintre Grecia și fosta Macedonie, unde disputa a fost tratată cu maximă rigoare pentru a proteja identitatea istorică. Ori, istoria Moldovei nu începe în 1991, ci își are rădăcinile în trecutul medieval românesc, în cultura, limba și spiritualitatea românească comună.

În cadrul activității mele diplomatice, unul dintre cele mai sensibile și persistente subiecte a fost – și rămâne – problematica regiunii de Est transnistrene, unde autoritățile constituționale ale Republicii Moldova nu exercită control efectiv. Deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată și ratificată printre primele de către Chișinău, ea nu are aplicabilitate pe acest teritoriu separatist. În anii de reprezentare, am ridicat această problematică în forul pan-european, contribuind la internaționalizarea dosarului transnistrean, inclusiv în cazul dramatic al grupului Ilașcu, condamnat de un tribunal ilegal de la Tiraspol și încarcerat la Hlinoaia. Am reușit includerea cazului pe ordinea de zi a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, iar deschiderea accesului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a permis un proces echitabil pentru membrii grupului Ilașcu și pentru Mitropolia Basarabiei, constituindu-se într-o poartă de speranță reală pentru cetățeni.

Un alt moment esențial l-a reprezentat anularea consecințelor activității Comisiei Primakov, care promova ideea de „stat comun” drept soluție pentru conflictul transnistrean – o formulare periculoasă, ce ascundea intenția de federalizare. Cu sprijinul Consiliului Europei – în special al biroului mixt al Comitetului de Miniștri și al Adunării Parlamentare – și în urma vizitei președinției italiene a Consiliului Europei la Chișinău, am reușit desființarea acestei comisii.

Amintesc că, în 1997, a fost semnat așa-numitul Memorandum de la Moscova (sau Memorandumul Primakov), de către președintele Republicii Moldova și liderul administrației separatiste de la Tiraspol, sub medierea Federației Ruse, Ucrainei și OSCE. Documentul prevedea participarea regiunii separatiste în structuri comune de stat și îi conferea dreptul de a desfășura activități externe autonome – o formulare ambiguă, susceptibilă de exploatare geopolitică.

Iată de ce, prin eforturi diplomatice susținute și acțiuni de sensibilizare a forurilor internaționale desființarea Comisiei Primakov a fost percepută ca o victorie diplomatică semnificativă, atât la Strasbourg, cât și la Chișinău.

Din păcate, subiectul regiunii de Est transnistrene a Republicii Moldova nu a cunoscut evoluții semnificative, iar realitatea geopolitică actuală, marcată de războiul de agresiune al Federației Ruse împotriva Ucrainei, schimbă fundamental echilibrul regional și afectează direct situația acestei regiuni. Viitorul ei depinde, în mare măsură, de deznodământul războiului, dar orice soluție viitoare trebuie ancorată în respectul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova și în cerințele de securitate ale Uniunii Europene și NATO. E de menționat: nu există state membre ale Uniunii Europene cu conflicte înghețate active – o realitate ce rămâne un obstacol major în parcursul european al Republicii Moldova.

Îngrijorător este și faptul că, la 30 de ani de la aderare, Republica Moldova se află încă sub monitorizarea Consiliului Europei, deși durata medie de monitorizare pentru alte state este, în general, de circa cinci ani. Și aceasta, deși Consiliul Europei este considerat o veritabilă „anticameră” a integrării europene, iar dialogul cu Uniunea Europeană a fost inițiat la Strasbourg în 1999. Totuși, gradul de realizare a angajamentelor rămâne inegal, iar pentru mulți cetățeni, democrația, drepturile omului și statul de drept sunt idealuri destul de îndepărtate.

La aniversarea a 30-a de la aderare , însă, merită evocat rolul unor personalități-cheie ale Consiliului Europei: doamna Leni Fischer și Lordul Rasul Jonson - Președinți succesivi ai Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei, domnii Daniel Tarchis și Teri Devis – Secretari Generali succesivi ai Consiliului Europei – toți susținători constanți ai Republicii Moldova. De asemenea și Álvaro Gil-Robles, primul Comisar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, care, la invitația mea, a efectuat prima sa vizită în această calitate în Republica Moldova, vizitând inclusiv penitenciarele de la Tiraspol și aducând un suflu nou în apărarea drepturilor fundamentale în fostele state sovietice. Acestor personalități, colegilor mei Ambasadori, Reprezentanți Permanenți ai țărilor membre ale Consiliului Europei, în special, domnului Ambasador Sabin Pop, Reprezentant Permanent al României, precum și colegilor din centrala Ministerului Afacerilor Externe și celor care mi-au fost alături în cadrul misiunii de loc ușoară de la Strasourg, respectiv Alexandru Codreanu și Sergiu Mihov, le mulțumesc și le exprim recunoștință.

Aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei a fost o oportunitate istorică. Rămâne, însă, o responsabilitate continuă a întregii societăți. Doar prin asumare lucidă, efort consecvent și respect față de cetățeni și față de valorile europene, Republica Moldova ar putea deveni nu doar un simplu beneficiar de asistență, ci un stat matur, conștient de istoria sa și angajat în construirea valorilor europene comune – într-un viitor apropiat prin reunirea cu România sau, într-un orizont nedeterminat, pe cont propriu.

Experiența acumulată în cadrul diplomației multilaterale, la principala scenă politică europeană – Consiliul Europei – îmi permite să afirm cu convingere: ferice de popoarele care au avut parte de conducători ce, depășind dorința efemeră de putere, s-au consacrat dăinuirii peste veacuri a națiunii lor.

Nota redacției: Iuliana Gorea-Costin este soția regretatului primar de Chișinău, Nicolae Costin. Din 27 februarie 1997 a îndeplinit funcția de reprezentant permanent al Republicii Moldova la Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg (Franța), apoi ambasador extraordinar și plenipotențiar în cadrul acestui organism internațional (1999–2005).