Iulian Chifu // Războiul comercial China-Statele Unite: imposibil de câștigat fără aliați
Transformarea bătăliei cu lumea într-un război economic și comercial cu China este o formula de ieșire din clinci, dar afectează fundamental America și reclamă acceptul populației de a suferi și de a susține astfel, prin costuri proprii, o viitoare măreție americană. Totuși nici această acțiune nu poate avea rezultate dacă America nu își reface alianțele și nu reușește să obțină susținere în izolarea și strangularea Chinei și aliaților săi dependenți din spectrul autocratic. Un război comercial nu are niciodată învingători, contează cine clipește primul, iar chinezii știu să îndure și să sufere. În schimb, alianța Statelor Unite reclamă integrarea plus valorii la nivel global și asta nu se poate face fără încrederea în America. Or Trump nu a făcut decât să își îndepărteze și să-și atace aliații, deci are un drum lung de parcurs pentru a nu exporta întreaga voință și ambiție personală în costuri directe doar pentru proprii cetățeni.
De la lupta cu tarifele și lumea la războiul comercial cu China
Introducerea tarifelor la 2 aprilie pentru toate categoriile de importuri, pe baza deficitului contului curent la comerțul de bunuri, a fost o lovitură șoc pentru lume. Ea s-a petrecut potrivit anunțului președintelui Trump din campanie care vorbea despre această echilibrare și eliminarea deficitelor pentru a balansa datoriile enorme ale Statelor Unite, dar modul în care a fost făcută a ridicat semne mari de întrebare. Iar rezultatul a determinat imediat abandonarea, la nici o săptămână, a tarifelor, amânarea pentru 90 de zile și declanșarea unor negocieri individuale, pentru care ar exista deja 15 propuneri și 75 state care au solicitat negocierea lor în jos spre tariful cel de bază, de 10%. Efectele s-au văzut nu numai la comerț, pe bursă, ci și la scăderea dolarului și vânzările certificatelor de Trezorerie cu datoria SUA, de obicei zone de referință și fugă a investitorilor spre siguranță, un lucru nescontat până astăzi.
Dacă majoritatea actorilor fie au reflectat, fie au marșat pe evaluări secvențale ale formulelor de retorsiune, cu toții solicitând formule de negociere, China a ieșit în evidență printr-o escaladare a tarifelor care a ajuns la 145% ale lui Trump față de 125 % pentru produsele americane ce intră în China. Rezultatul a fost lansarea unei bombe într-un război economico-financiar pe care Statele Unite au ales să-l dezvolte mai departe și să obțină câștiguri de la cel mai important prădător al sistemului internațional, acuzat de multiple manipulări ale pieței, în primul rând supraproducția de bunuri, dumping și distrugerea bazei industriale a celorlalte state, în timp ce consumul său intern este nesemnificativ comparativ iar barierele la importuri foarte largi. Extrema volatilitate a pieței a rămas, mai mult, lipsa de încredere globală în partenerul american riscă să arunce lumea în recesiune globală.
Astfel, chiar și valorile de referință și de siguranță s-au prăbușit. Certificatul de Trezorerie cu împrumut la 10 ani era de 4,17% stagnant la 2 aprilie și după o zi de creștere la 3,96%, a scăzut la 4,34%. De obicei în criză, cererea de certificate crește din cauza fugii investitorilor de nesiguranță, de această dată au ieșit cu totul de pe piața americană, cea europeană crescând în acea perioadă cu 20%. Tot așa cum dolarul, care de obicei se întărește de această cerere de certificate obișnuită în criză, a scăzut. Oricum, după criza economică din 2008 a produselor derivate în SUA (și a datoriilor suverane în Europa) procentul de investitori non-americani în dolari pentru certificate de Trezorerie americană a scăzut de la 50% la 30% azi, cu semnale importante asupra scăderii încrederii în dolar și în economia americană.
Așa încât economia mondială, puternic dinamitată de abordarea voluntaristă a tarifelor, este departe de a se fi calmat, iar testul războiului comercial cu China are mai multe valori de întrebuințare: o formulă de ieșire din clinciul retragerii din bătălia tarifelor globale, care aducea pierderi majore Americii; un test al formulelor de război comercial/economic pentru orice abordare ulterioară a majorării tarifelor, cu impact asupra propriei economii; un caz-școală demonstrativ de subliniat prin efectele produse pentru a crea descurajarea credibilă față de toți ceilalți actori pentru a obține, fără costuri suplimentare, ajustarea comerțului altor state la cerințele Statelor Unite, odată ce cea mai importantă economie a lumii între competitorii SUA va fi cedat pretențiilor ca urmare a efectelor războiului tarifelor.
Război fără învingători: SUA-China și recesiunea globală
Totuși chiar și numai războiul comercial SUA-China poate fi unul catastrofal pentru lume, mai ales că e discutabilă strategia americană și obiectivul final. A fost nevoie de cutremurarea piețelor și a dolarului, o discuție cu șeful Federal Reserve și cu Secretarul Trezoreriei pentru ca abordările Secretarului comerțului, dar mai ales a consilierului economic al lui Trump să fie profund nuanțate iar acțiunea inversată. Un rol major l-au avut și piețele, dar și reacția unor multimiliardari finanțatori ai lui Trump, în primul rând Elon Musk. Totuși războiul cu China a continuat și a ridicat miza întregii acțiuni a administrației. Avem, deci, din nou, un război comercial între principalele puteri ale lumii, SUA și China, dar la cu totul altă amploare decât în primul mandat Trump, când confruntarea s-a încheiat cu un acord, chiar dacă niciodată dus pe deplin la îndeplinire.
Strategia Trump în acest caz rămâne una generală de negociere în forță, nicidecum una specifică, legată de dimensiunea și forța adversarului, ajuns la 70% din forța economică americană. Improvizația are la bază ridicarea mizelor la nivele intolerabile și construirea unor pârghii de negociere, avantajoase, dublate de slăbiciunea și efectele competitorului îngenunchiat. De fapt, Trump a pariat pe forța economiei americane și pe dominația acesteia la nivel global, ca și pe teoria deciziei iraționale – madman theory – care presupune că nu trebuie să te pui cu nebunul pentru că te va scufunda cu totul creându-ți circumstanțe extreme și probleme majore destructive, chiar catastrofice, în propria economie.
China, altfel actor rațional și cumpătat, cu planuri și evaluări minuțioase și mecanisme sofisticate de dominație, adaptare și luare a deciziei, nu avea nici un interes să intre într-un război comercial. Mai ales că cifrele ecoomice din ultima vreme au subliniat un nivel fără precedent de frânare a creșterii economice și dificultăți ale modelului său. China nu-și dorește să împingă riscul prea departe și ar fi vrut o negociere mai degrabă decât un război comercial. Totuși președintele Xi Jinping nu poate arăta intern că este slab sau că răspunde șantajului lui Donald Trump, care ar putea antrena noi și noi ambiții după aceeași schemă de acțiune. E motivul pentru care, chiar la ridicarea contra-taxelor pentru Statele Unite la 125%, Xi Jinping a subliniat că nu se teme de acțiunile necugetate, aventuriste și inacceptabile ale Americii. Iar astăzi riscul unei asemenea dispute este masiv pentru întreaga economie globală.
Janet Yellen, fostul secretar al Trezoreriei, a subliniat că actualele tarife sunt prohibitive și că impactul masiv se produce asupra ambelor economii și a economiei globale. Coerciția aplicată Chinei poate avea efecte majore asupra Americii având în vedere greutatea economică și sensibilitatea la turbulențele din comerțul global. Mai ales că Beijingul sub Xi este puțin probabil să răspundă foarte bine la amenințări, susținut de populația subiect al propagandei naționaliste a ultimilor ani. În plus, Xi Jinping nu dă nici satisfacția negocierii directe, odată ce nu are decât ieșiri publice complet orchestrate, după ce întregul pachet e negociat la nivelele inferioare. Dacă pe canale neoficiale SUA a transmis Chinei să nu reacționeze prin escaladare iar Xi să-l sune pe Trump, China nu a fost dispusă în nici un moment să arate public că este partea mai slabă, care solicită discuțiile, ci a mers înainte, bazându-se pe propriile atribute și avantaje percepute.
Războiul comercial al Statelor Unite cu China poate fi atât de disruptiv și costisitor pentru că cele două economii sunt complet interdependente iar întregul comerț mondial e globalizat. A lupta cu globalizare este similar luptei cu forța gravitațională astăzi, când ruptura sau decuplarea măcar a două economii, cele mai mari ale lumii, e adevărat, este cvasi-imposibilă și extrem de dureroasă. De altfel renunțarea practic imediat de către Trump la calculatoare și iPhone-uri ca subiecte ale tarifelor trădează zonele foarte costisitoare în decuplare.
Consumatorii americani au avut acces la haine și electronice ieftine, crescând nivelul de trai al clasei de mijloc, în timp ce producția manufacturieră a scos din sărăcie milioane de chinezi. Câștigurile au fost investite în high-tech și producția militară. Iar intedependența comercială și economică a jucat rolul de descurajare a unui conflict militar direct între cele două mari puteri. Din contra, stoparea comerțului aduce inflație, scăderea calității vieții și scăderea încrederii consumatorilor americani și duce la recesiune în ambele state. În China afectează cu precădere micile afaceri, motorul economiei, și amplifică șomajul. Iar războiul comercial testează, de fapt, care populație poate îndura mai mult și e dispusă să strângă din dinți pe termen lung.
China pregătită de confruntare și decuplare: impactul asupra preluării Taiwanului
Iar perspectiva competiției în suferință nu este inutilă mai ales că există preccedente iar China s-a pregătit deja de războiul comercial care urma să vină din două motive: primul pentru că știa cum va reacționa Trump, deși nu se aștepta la amploarea reacției; apoi pentru că, în perspectiva preluării eventuale a Taiwanului în următorii ani, a vrut să se asigure că poate avea mâinile dezlegate și costuri cât mai suportabile dacă decidea să declanșeze atacul iar răspunsul Americii era războiul comercial total. Evident, gradul acesta de pregătire nu se regăsește la nivelul economiei americane, expusă mult mai mult la turbulențe, mai ales că, fiind o democrație, reacția populației este mult mai virulentă și necontrolată.
China s-a pregătit de războiul comercial. Principalii politicieni ai Chinei consideră că sunt prinși într-un război existențial cu Statele Unite, care doresc să le blocheze creșterea în competiția economică, politică și militară, în care China vine din urmă și dorește să preia supremația globală. În plus, Beijingul consideră că orice concesie va fi întâmpinată de mai multă presiune, de unde și saltul de la negocierea din primul mandat la escaladarea în cascadă a tarifelor la cote imposibile. Iar China a schimbat orientarea partenerilor, fapt ilustrat de cifre: între 2018 și 2024, comerțul cu SUA a scăzut de la 19,2% la 14,7%, iar cu statele membre G7, a scăzut de la 48% în 2000 la doar 30% în 2024. În același timp, procentul din comerțul global pe care-l deține China la exporturi a crescut cu 14% numai de la finalul primului mandat Trump. Partenerii aleși nu sunt între statele cele mai industrializate și democrate tocmai pentru a evita constrângerile unei eventuale alianțe.
Ziarul oficial al Partidului Comunist Chinez, People’s Daily, susține existența pregătirilor pentru gestionarea războiului comercial cu SUA și a șocurilor. Principalele ținte ale contra-sancțiunilor au fost produsele agricole și alimentare americane, dar și restricții la exporturile chineze de metale rare. Limitări în controlul exporturilor, cu precădere către companiile specializate în produse cu dublă utilizare, s-au adăugat măsurilor de retaliere țintită și dureroasă pentru SUA. În cazul companiilor americane dependente de furnituri din China, li s-a comunicat să nu facă presiune pentru reducerea prețurilor pentru că partea chineză nu va asuma nici o fracțiune din costurile aduse de tarifele impuse.
Greșeala părții americane într-un asmenea război este că sancționează înainte de a avea surse de compensare a produselor pe care le obține din China. Statele Unite au nevoie de o decadă pentru a construi o producție industrială pe care și-o dorește și care să compenseze pierderile prin tarifele impuse exporturilor Chinei, timp în care consumatorii americani nu au acces la produsele necesare. În plus, costurile unei producții indigene sunt extreme și țin de nivelul de trai în America. Pentru că, dacă China reprezintă astăzi 70% din economia SUA, la paritatea puterii de cumpărare, economia chineză este cel puțin dublă în produse și servicii. Deci China are, se pare, avantajul și dominația prin care să obțină câștig de cauză și aici. Nu mai vinde, depozitează, nu mai încasează, dar absoarbe șocul mai rapid, eventual dezvoltând piața internă de consum, comparativ cu Statele Unite care nu au efectiv ce livra nevoilor propriilor cetățeni.
În plus, în comerț nu este vorba despre câștigători și perdanți, de joc de sumă nulă. Este vorba despre faptul că ambele părți câștigă, fiecare dobândește o parte de care are nevoie – mărfuri contra bani. Creșterea comerțului bilateral duce la creștere economică pentru ambii jucători, nu la subminarea și implozia economică pe care o impune decuplarea sau reducerea schimburilor. Asta nu schimbă cu nimic referința corectă la aberațiile și distorsiunile pieței pe care le introduce China de ani buni, cu precădere după primirea în Organizația Mondială a Comerțului, prin manevrarea valorii monedei, injecții de subvenții de stat, competiție incorectă și dumping, supraproducție, ignorarea drepturilor de autor și constrângerea pentru livrarea licențelor pentru produsele ce sunt fabricate de companiile străine în China și exploatarea muncii propriilor cetățeni la costuri derizorii. Sau menținerea unui consum intern la nivele marginale și orientarea modelului pe preluarea piețelor externe și sugrumarea competiției.
Cum să trăiești fără aliați
Subestimarea Chinei și nevoia de a repurta o victorie face ca Statele Unite să aibă, din nou, nevoie de aliați. Magnitudinea conflictului arată că nu va putea fi contrată voința Chinei decât împreună cu partenerii pe care i-a respins până astăzi, ba chiar i-a sancționat sau i-a considerat profitori, așa cum s-a întâmplat în relația cu statele Uniunii Europene. Or astăzi exact de acești aliați are nevoie Donald Trump pentru a-și îmbunătăți poziția de negociere. Șansa de a construi un nivel de presiune, amenințare credibilă și descurajare a Chinei se poate realiza doar cu aliații, mai mult, în condiții complicate: nu e sigur că statele europene sau ceilalți aliați globali se vor grăbi să se alăture în constrângerea Chinei.
Deja Japonia și Coreea au ajuns la un acord unic cu China în fața constrângerilor americane prin tarife. Iar Uniunea Europeană are propriile sale rezerve și suspiciuni după multiplele reacții publice ale lui JD Vance și anturajului lui Donald Trump față de Bruxelles pentru a se angaja într-o asemenea acțiune cu pierderi și costuri ce trebuie asumate de proprii cetățeni. Desigur, o coaliție globală a democrațiilor contra unor modificări privind accesul liber la piața chineză, combaterea furtului de proprietate intelectuală și a spionajului industrial chinez, ca și împotriva numeroaselor celelalte instrumente de distorsionare a pieței, ar putea fi atractivă și interesantă ca proiect comun.
Dar o asemenea întreprindere se poate realiza numai în condiții de încredere între toți jucătorii și mai ales încredere în conducerea inițiatorului, Statele Unite, adică în administrația Trump. Or toate ingredientele lipsei de încredere sunt prezente astăzi după primele luni de administrație Trump și o campanie și un prim mandat deloc prietenos cu aliații. Președintele SUA ar trebui, astfel, să renunțe la imaginea și identitatea sa definitorie, America First, și să deschidă dialoguri cu măsuri de convingere solide către toți partenerii globali, inclusiv cei din BRICS, cu precădere India, și terțele state. Deja alianța Rusia-China-Coreea de Nord-Iran, a sancționaților și proscrișilor, este suficient de solidă și solidară. Iar perspectiva unei capitulări a Chinei, așteptată de Trump, este puțin probabilă, deci negocierile ar trebui să se facă pe argumente de avantaj mutual al celor două părți și, desigur, cu multă rațiune.
Nici perspectiva izolării Chinei prin acorduri comerciale realizate de SUA cu mai toate țările globului nu e o garanție și s-ar putea să nu fie suficientă pentru a obține capitularea Chinei, care rămâne producătorul manufacturier principal al lumii. Dar măcar un dialog serios și așezat, fără amenințări goale de conținut sau destructive pentru întreaga lume ar putea fi inițiat, cu concluzii relevante inclusiv pentru Beijing. De exemplu, o creștere a pieței interne de consum și limite ale producției dependente de absorbția pieței sale interne, combinată cu reducerea barierelor netarifare chinezești la produse non-strategice, ar putea fi un rezultat avantajos lumii întregi. Și abia așa ar putea președintele Statelor Unite să justifice inițierea acestui război cu șoc global și riscuri maxime pentru economia lumii.
