Iulian Chifu // Amenințarea nucleară a Rusiei: între război informațional și descurajare credibilă
A făcut epocă dezbaterea despre liniile roșii ale lui Putin, amenințarea nucleară și militară asupra Europei, a NATO și a statelor din flancul Estic, ca să nu mai vorbim despre retorica nucleară. Cele mai clare scenarii vorbesc despre război informațional, descurajare credibilă a Rusiei pentru a obține blocarea sprijinului militar către Ucraina – aici având în vedere autorizarea pentru utilizarea rachetelor cu rază lungă în adâncul teritoriului rus – sau, cel de-al treilea, escaladarea nucleară pentru a dezescalada. Ce este real, ce pare verosimil și unde sunt cu adevărat îngrijorările legate de propaganda rusă și amenințarea nucleară, în perspectiva schimbării doctrinei nucleare, rămâne un joc psihologic de deslușit legat de apetitul pentru risc al conducerii septuagenare a Rusiei de astăzi și de deciziile lui Putin în cazuri grele, sensibile și cu impact public precum valurile de mobilizare, demiterea unor înalți oficiali sau, în cazul de față, utilizarea armei nucleare.
Război informațional, descurajare credibilă, utilizarea armei nucleare – o dilemă existențială pentru Putin și pentru Rusia
Orice analiză legată de apetitul Rusiei de a face pași majori, greșiți, în direcția escaladării sau a gesturilor fără drum înapoi este legată de dezbaterea despre credibilitatea liniilor roșii ale lui Putin. Președintele rus are obiceiul de a fi imprevizibil, de a cultiva gesturi care să marcheze surpriza, de a-și asuma un anumit nivel de risc și, cea mai clară experiență a sa pe care o relatează este viața de copil slăbuț și pipernicit care a trebuit să se descurce pe stradă plus experiența sa cu șobolanul încolțit care, în lipsă de soluții, a atacat frontal.
Desigur, poveștile publice ale lui Putin au și un conținut de descurajare credibilă și mesaje subliminale, dar cert este că nimeni nu poate da la o parte pe deplin și cel mai nebunesc scenariu, cel mai dur și cu consecințele cele mai nefaste, inclusiv pentru Rusia. Când este vorba despre Putin, mai intră în discuție o declarație publică a sa, concomitentă cu diatribele Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse care lăuda sacrificiul de sine pentru Rusia pentru că rușii ajung în Rai, în timp ce oponenții ajung în Iad: de ce ar mai exista Lumea, dacă nu mai e Federația Rusă în ea? Întrebarea retorică duce către înclinația de a lua lumea în neant dacă ar dispărea Rusia lui Putin ca Mare Putere.
Desigur, nu putem nega perspectiva, oricât de improbabilă, a recursului lui Putin la orice armă, inclusiv nucleară, când soarta sa, puterea sa sau a Rusiei e pusă sub semnul întrebării. Dar trebuie să realizăm, în egală măsură, că cea mai mare probabilitate a acestei retorici, cu certitudine așa cum ne-o arată precedentele, se referă cu precădere la elemente de război informațional împotriva Occidentului, descurajarea credibilă, înfricoșarea publicului mai slab de înger care să preseze și să determine decidenții din Occident să blocheze finanțarea și înarmarea Ucrainei, susținerea sa și mai ales ultima dezbatere în prim plan - acordul de utilizare de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acțiune occidentale în adâncime, în teritoriul Rusiei, vizând ținte militare, desigur.
Altfel, Vladimir Putin, grupul din jurul său și propaganda rusă consideră de la începutul războiului că se luptă cu NATO, SUA și Occidentul. Nu este ceva nou. A amenințat cu consecințe dezastruoase dacă este ajutată Ucraina în orice formă. Lupta cu NATO este și o formulă de a explica popriului public faptul că nu și-a atins obiectivele „operațiunii militare speciale”, de a ajunge și îngenunchia Kievul în trei zile. Dar este și o variantă de amenințare a Occidentului cu pasul următor, așa cum o indică componente importante ale intelligence-ului desecretizat public care arată că Rusia nu se va opri la Ucraina, că ținta sa sunt statele din Flancul Estic al NATO și că acțiunile sale hibride vizează întregul Occident, nu numai statele din spațiul post-sovietic și Ucraina.
Altfel, la capitolul liniilor roșii, evaluările generale arată clar că Rusia a făcut pas cu pas revizuiri înapoi, că a fost vorba despre categorii de arme livrate, că a fost vorba despre pregătire a trupelor ucrainene, pe teritoriul statelor NATO, că a fost vorba despre livrări de armamente sau sprijin financiar, fie și din bunurile rusești indisponibilizate în Occident. De fiecare dată, și în fața unei reacții proporționale a Occidentului la tipurile de atacuri ale Rusiei în Ucraina, Putin a trecut peste liniile roșii pe care le trasase deja public. Și în privința retoricii nucleare, neagreate inclusiv public nici de China, nici de India, aceasta a revenit în varii momente și la diferite niveluri pentru a deveni irelevantă prin supra-uz, iar o formulă de credibilizare a acestei amenințări și reconstruire a capacității de descurajare credibilă poate fi exact această modificare anunțată a Doctrinei nucleare a Rusiei.
Nuanțele din formula de modificare: utilizarea primei lovituri, cu scăderea nivelului de prag
Vorbim aici mai întâi despre Doctrina Militară a Federației Ruse din 21 decembrie 2014, apoi despre Doctrina Nucleară din 2020, care menționează ambele deja asumarea primei lovituri nucleare, în condițiile unui atac nuclear inamic. dar și într-un conflict regional convențional care amenință existența statului rus. Această barieră, acest prag a fost modificat de ultimele propuneri anunțate de către Vladimir Putin într-o sesiune publică a Consiliului de Securitate al Rusiei despre descurajarea nucleară, prima ședință publică pe o asemenea temă, desfășurată la 25 septembrie.
Desigur că retorica are la bază o abordare confruntațională și o amenințare directă a unei confruntări între Rusia și Occident, una dintre liniile roșii ale SUA, NATO și Europei, a statelor individuale, care preferă să evite escaladarea care ar duce (prea repede, am spune noi) la confruntare directă sau direct imputabilă capitalelor occidentale. Retorica este legată direct de autorizarea utilizării de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acțiune, de precizie, furnizate de către Occident(sau cu tehnoogie occidentală) în profunzimea Rusiei.
Astfel, potrivit propriilor declarații, condițiile utilizării armelor nucleare urmează să se schimbe prin prezumata clarificare a Doctrinei Nucleare a Rusiei, potrivit “noilor surse de amenințări militare și riscuri pentru Rusia și aliații săi”, aici fiind inclus în premieră Belarusul. (Și asta ar reclama o evaluare completă a măsurii în care o asemenea extindere de umbrelă nucleară, dar și de proliferare nucleară, are de a face cu baza juridică a statului comun sau încalcă Tratatul de Neproliferare Nucleară, dar e o variantă de asumare a apartenenței Belarusului la Lumea Rusă și blocare a Occidentului și opoziției belaruse, a oricărei puteri ar ajunge la Minsk, de a schimba acest statut și de a opta pentru instituțiile occidentale).
Principala “clarificare” a doctrinei vizează, de această dată, agresiunea împotriva Rusiei de către un stat non – nuclear, în spatele căruia ar fi participarea sau sprijinul unui stat nuclear, caz în care Rusia ar considera unilateral că este vorba despre un atac comun. Desigur formularea a făcut epocă și se leagă exact de Ucraina și incursiunea sa în Kursk, regiunea din Rusia, al cărei rol este depresurizarea estului Ucrainei și a atacurilor ruse din agresiunea originară lansată la 24 februarie 2022. Statele nucleare din spatele Ucrainei ar fi SUA, Marea Britanie, cu precădere, dar și Franța. Dar prevederile sunt departe de a fi atât de laxe încât să anunțe un iminent atac cu arma nucleară a Rusiei în Ucraina sau împotriva unuia dintre statele care o susține.
Astfel, potrivit lui Putin, condițiile pentru tranziția Rusiei spre utilizarea armei nucleare într-un conflict convențional sunt extrem de clar stabilite și presupun “primirea de informații de încredere privind o lansare masivă și un atac cu arme aerospațiale și trecerea de către acestea a frontierei de stat” asta însemnând, deopotrivă, detectarea de rachete, avioane și drone de atac. În partea publică a specificațiilor anunțate pentru pasul spre nuclear, Putin mai menționează rezervarea dreptului de a utiliza armele nuclare în cazul unei agresiuni asupra Rusiei sau Belarusului “inclusiv atunci când inamicul ar utiliza arme convenționale, dar care ar reprezenta o amenințare critică la adresa suveranității celor două state”.
În plus, tot președintele Rusiei notează că aceste arme aeriene și spațiale care pot justifica utilizarea armelor nucleare includ aviația strategică și tactică, rachete de croazieră, drone și rachete hipersonice. Din această specificație extrem de clară și strictă rezultă o coborâre a pragului utilizării armelor nucleare dar și condiții atât de stricte încât ar fi aplicabile în cazuri rarisime.
Rezultatul este dual și paradoxal: pe de o parte întărește amenințarea nucleară, dând credibilitate amenințărilor și retoricii Rusiei și stârnind emoții la nivelul comunității internaționale; pe de alta, din contra, e complet necredibilă descurajarea pe două dimensiuni, utilizarea nuclearului e dovada slăbiciunilor în războiul cu arme convenționale în timp ce limitarea, precizia în descrierea condițiilor și concretețea din tipologiile de atacuri agresive ce declanșează utilizarea armei nucleare trădează lipsa dorinței de a angaja, în fapt, statele NATO și valoare de întrebuințare strict la nivelul războiului informațional și al generării panicii în rândul politicienilor și publicului occidental a acestei retorici, inclusiv cu efect asupra permisiunii utilizării de către Ucraina a unor categorii de armament occidentale.
Decizia riscantă sub Putin: mobilizare generală, demiterea lui Shoigu, utilizarea armei nucleare
În ceea ce privește decizia cu risc mare, Putin și administrație din jurul său sunt mai degrabă înclinați spre stabilitate și evitarea contextelor controversate și cu costuri de imagine, internă sau internațională. Ce rămâne e doar o tactică de intimidare, cu componente de operațiune psihologică. O dovedesc cazurile succesive în privința demiterii unor înalți oficiali și expunerea cazurilor de corupție din administrație, declanșarea mobilizării generale și componenta recursului la arma nucleară.
Astfel, rezultă mai degrabă că Putin însuși respinge actele de natură radicală, controversată sau care determină nemulțumire publică, atât la nivel politic cât și militar. Așa s-a întâmplat cu demiterea ministrului Apărării, Serghei Shoigu, care a fost rotit drept secretar al Consiliului de Securitate abia atunci când nu se mai puteau închide ochii în privința corupției și furturilor legate de armată, nicidecum când ele au fost vizibile evident, chiar la începutul agresiunii din Ucraina, când a fost clar gradul de pregătire rudimentar și redus al forțelor ruse care fuseseră dotate și antrenate doar pe hârtie. Nici expunerea publică a repetatelor arestări din armată pe aceste temeiuri nu a ajuns la presa internă și comentarii, ci mai degrabă la nivelul mediei externe.
Tot așa cum Putin tot amână o decizie de a declanșa un nou val de mobilizări știind că acesta ar putea cauza complicații în Rusia, odată ce mobilizarea parțială care avut loc s-a dovedit profund impopulară în Rusia la primul val asumat, „mobilizarea parțială” din toamna lui 2022. Susținerea pentru Putin însuși și pentru război a scăzut dramatic și a fost nevoie de o trecere la o cvasi-mobilizare de voluntari în schimb, la formule de constrângere a cadeților pentru semnarea contractelor de voluntariat la terminarea serviciului militar obligatoriu și de atracție cu sume tot mai mari de bani promise pentru categorii defavorizate și care au optat să-și plătească cu viața la propriu un anumit grad de prosperitate vremelnic al familiilor.
De asemenea, mobilizarea numită parțială a determinat un exod de tineri care doreau să evite războiul și se opuneau oricărei formule de impunere a implicării lor în linia întâi, pe teren. De aici și al doilea motiv pentru evitarea mobilizării, în contextul unei penurii în privința forței de muncă pregătită, inclusiv în domenii cheie privind producția de război și susținerea efortului din Ucraina. Putin evită constant să aprobe mobilizarea deși tema este în continuare pe masă iar războiul e departe de a merge bine, în lipsa unei soluții victorioase pe termen scurt și în contextul pierderilor enorme de oameni prin tacticile atacurilor frontale. Tactica este, în schimb, aceea de a obosi Occidentul, de a aștepta alegerea eventuală a lui Trump la Casa Albă și de a determina stoparea sprijinului pentru Ucraina.
În ceea ce privește recursul la arma nucleară, cel puțin la nivel retoric, amenințarea nu e nouă. Dacă aminteam începutul războiului, în care Putin amenința că oricine sprijină Ucraina va avea parte de cele mai oribile consecințe, la Forumul Culturilor Unite, Putin a făcut direct legătura armei nucleare cu autorizarea armelor occidentale cu rază lungă de a fi utilizate pe teritoriul rus, care ar fi interpretată drept implicarea directă a NATO în războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Chiar de atunci au apărut reacțiile, societatea rusă nefiind deloc bucuroasă să se confrunte cu Alianța nord-atlantică, așa cum cercul oficial din jurul lui Putin e conștient că o asemenea escaladare ar plasa Rusia într-o postură complicată.
Totuși Putin a plasat deja, la un anumit moment dat, în timpul conflictului, forțele nucleare strategice într-o formulă de “alertă specială”, chiar dacă această postură nu exista în doctrină și nu a reprezentat nici o schimbare, ci a fost doar o scenetă desfășurată cu participarea Ministrului Apărării doar pentru publicul intern și extern, primul nefiind deloc mulțumit de un asemenea pas. E motivul pentru care și valul de retorică nucleară de la acel moment a încetat rapid, dincolo de intervenția directă a președintelui chinez Xi Jinping.
Subiectul nuclear a fost utilizat de propagandă și de nenumărați oficiali, campionul durității extreme în materie fiind vicepreședintele Consiliului de Securitate Dmitri Medvedev, fostul premier și președinte. Totuși sondajele au arătat nemulțumirea publicului rus și în privința amenințării cu lovituri militare împotriva bazelor occidentale din Polonia sau Țările Baltice, fapt care a făcut ca retorica de această factură să nu mai fie autorizată de către Putin, trădând aversiunea sa și a echipei față de riscuri majore.
Amenințările nucleare asupra Europei. Radicalii din ședințele Kremlinului
Nu numai Ucraina este ținta retoricii nucleare și amenințărilor Rusiei lui Putin. În luna iunie, Putin a amenințat direct statele europene care susțin Ucraina susținând direct, de această dată, că Rusia are mai multe arme nucleare tactice decât există în întregul continent european, chiar dacă și-ar aduce SUA propriile capabilități pe continent. El mai sublinia și faptul că Europa nu și-a dezvoltat sisteme de avertizare timpurie pentru rachetele nucleare, subliniind că este mai mult sau mai puțin fără nici un fel de apărare la perspectiva atacului nuclear.
O retorică de aceeași factură a fost lansată în privința scutului anti-rachetă european propus de Germania, dar mai ales vizând amplasarea în Germania de arme convenționale americane cu rază lungă de acțiune care să apere Europa, așa cum permite Berlinul în ultima sa doctrină militară că va face începând cu 2026. Rusia consideră că asemenea capabilități ar fi echivalente strategic cu armele nucleare prin capacitatea de țintire și forța de lovire a țintelor sensibile, mai ales atunci când capacitatea de interceptare a Rusiei este discutabilă la acest nivel.
De altfel, modificarea de doctrină nucleară pentru a face amenințarea credibilă și, concomitent, descurajarea credibilă în fața Occidentului a fost cerută de cei mai duri și vehemenți membri ai administrației Putin. Ei criticau formulele vagi și slabe ale documentelor anterioare, care nu mai au putere de descurajare în fața Occidentului și a Ucrainei, iar dovada ar fi fost chiar creșterea ajutorului occidental pentru Ucraina. Nimeni nu a decriptat totuși aici hotărârea reală a Occidentului de a afirma apartenența Ucrainei la lumea occidentală și de a transmite un mesaj clar Moscovei că nu mai poate conta și nu se mai poate apropia de Kiev.
Și Institutul de Studierea Războiului - ISW, o organizație neguvernamentală americană, a identificat retorica nucleară actuală drept parte a eforturilor Kremlinului de a promova auto-descurajarea Occidentului și că nu este deloc o indicație privind dorința Rusiei de a utiliza arma nucleară. Utilizarea unei asemenea arme în Ucraina sau oriunde altundeva este extrem de puțin probabilă, potrivit acestor evaluări. Pe de altă parte, oricât de mult ar juca Putin la cacealma folosind arma nucleară, nu e o veste bună diminuarea pragului pentru utilizarea armei nucleare, oricât de imposibilă ar fi atingerea condițiilor prescrise în noile modificări.
Ce e totuși preocupant este aducerea în noua – veche administrație Putin a lui Serghei Karaganov drept consilier pentru afaceri strategice pe dimensiune nucleară, un expert a cărui credință este nevoia de a utiliza arma nucleară pentru ca Rusia să redevină credibilă, după postura mai puțin favorabilă trădată de armata rusă în Ucraina. Desigur, și aceasta poate fi o mișcare mai degrabă de comunicare și de război informațional, dar prezența unui asemenea consilier, personalitate marcantă a Clubului Valdai, lângă Putin nu este deloc liniștitoare.
Tot astfel cum este preocupantă suita de articole și materiale de cercetare prin care o întreagă grupare de cercetători în domeniul nuclear, care-și pierduseră obiectul muncii după Războiul Rece (ca să nu spunem după criza rachetelor din Cuba, în 1962) au demonstrat că utilizarea armei tactice în teatru, pe teren, când este de mici dimensiuni, nu ar fi o mișcare escalatorie și care să ducă la război nuclear. O asemenea direcție de analiză ar crea probleme majore și ar îndemna la utilizarea armei nucleare de această factură, chiar dacă sunt lesne de identificat costurile majore pe care le determină: izolarea Rusiei de către toate statele la nivel ONU, condamnarea utilizării armei nucleare sub orice formă; pierderea susținerii Chinei, Indiei, a Sudului Global și a oricărui alt stat non-nuclear sau responsabil(poate cu excepția probabilă a Coreii de Nord); suspendarea din Consiliul de Securitate a Rusiei, expulzarea sa din grupul membrilor permanenți, dacă nu și din ONU.
