Iulian Chifu // Transnistria și separatismul în vremuri de război și integrare europeană a Republicii Moldova

Raioanele de Răsărit ale Republicii Moldova au fost întotdeauna subiectul separatismului și a urmărilor conflictului de la începutul anilor 90(cu largă participare rusă, care a jucat cartea menținerii imperiului prin țintuirea republicilor neslave în aceste conflicte numite înghețate), dar și a prezenței ilegale a unor trupe ruse, inclusiv a celor cu pretenție de trupe de menținere a păcii, dar și a armamentelor – unele vechi din al Doilea Război Mondial – depozitate la Cobasna (după ce jumătate au fost evacuate și distruse iar multe altele vândute acolo unde erau refolosibile, cu avantaje ilegale în zona Transnistriei). Desigur, reconfigurarea securității regionale în primul rând în urma războiului de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate al Rusiei în Ucraina a avut un impact major, ca și desemnarea consecutivă a Republicii Moldova drept stat candidat, ulterior începere formală a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană pentru Chișinău și Kiev. Fiecare din cele două evenimente a creat vulnerabilități și oportunități deopotrivă în perspectiva soluționării conflictului nistrean.

UE, puterea soft și puterea normativă în regiune

Una dintre principalele realități care a fost validată de evoluțiile de după februarie 2022 a fost faptul că cea mai bună strategie de integrare europeană rămâne acea de a face reforme, de a te pregăti și a fi cât mai aproape de îndeplinirea criteriilor de integrare europeană pentru ca, atunci când un eveniment major are loc - de obicei o tragedie - să poți folosi oportunitatea și să poți pătrunde în instituția unde vizezi să ajungi. Așa s-a întâmplat cu România și alte șase state după tragedia de la 11 septembrie, care a generat valul de extindere major în cadrul NATO, așa s-a întâmplat cu Republica Moldova și Ucraina după o altă tragedie, războiul de agresiune pe scară largă al Rusiei în Ucraina, de la 24 februarie 2022, când cele două state au devenit mai întâi candidate, ulterior au deschis negocierile de aderare la UE.

În acest caz poate fi cel mai lesne validată puterea soft a UE, atractivitatea și rolul de model al Uniunii Europene. De asemenea, apropo de modul de structurare al Politicii Europene de Vecinătate(ENP), cu deschiderea pieței europene contra reforme și adoptarea acquis-ului european de către statele din imediata vecinătate a granițelor UE, ulterior ENP plus - care a ajustat tipurile de politici obligatorii minimale de îmbrățișat pentru a avea acces la piața europeană, în fine Parteneriatul Estic, cu acordurile de asociere, acordurile de liber schimb și libera circulație a cetățenilor fără vize în UE - toate au subliniat puterea simbolică efectivă a UE.

Desigur, e altceva decât puterea intrinsecă, puterea de tip geopolitic, pentru că Uniunea Europeană este o formula post-modernă instituționalizată de un acord de cooperare și nu un stat sau construcție de tip realist, interguvernamental sau integrat cu profil de actor internațional cu funcții statale. Iar pentru UE, tipul de putere este dat de trei elemente majore: puterea normativă - capacitatea de a impune respectarea acordurilor și tratatelor de către toți co-semnatarii, puterea de a realiza consens cu foarte mulți membri și, nu în ultimul rând, puterea financiară ca formulă de atractivitate prin mutualizarea datoriilor pentru a injecta fonduri de relansare post- criză, cum a fost cazul după pandemie.

Atractivitatea, puterea soft, dar și componentele celelalte de putere, alături de securitate și prosperitatea pentru cetățenii statelor membre, care sunt asociate UE, au făcut ca aspirațiile europene să fie atât de prezente pentru foarte multe state din afara arealului său. Și chiar dacă o anumită oboseală a extinderii a intervenit, precum și dezbateri privind restructurarea internă pentru a determina coerența, coeziunea și capacitatea sa de decizie, atractivitatea nu a dispărut nici măcar în fața muncii monumentale de reforme și restructurări pe care o reclamă parcursul de integrare european, negocierile de aderare și reformele instituționale și normative interne ale unui stat aspirant.

Mai nou, după raportul Draghi, Uniunea Europeană va adăuga principiilor comune și integrative date de acquis-ul care crește continuu în cea mai reglementată piață a lumii și elemente de reformă internă pe linia păstrării competitivității și a prețurilor, a limitării inflației și a susținerii creșterii constante a nivelului de trai concomitent. Toate acestea vor induce noi reforme interne necesare mai noilor veniți și vor crea distanțe tot mai mari față de aspiranții ulteriori la un asemenea drum. Gradul înalt de sofisticare va complica și mai mult perspectiva oricăror formule ulterioare de extindere și integrare a oricui și-ar dori un asemenea pas. Ferice de cei care au intrat deja pe un asemenea drum!

Integrare și reintegrare: complementaritate, similitudini, diferențe și contradicții

În cazul Republicii Moldova, procesul este și mai dificil, pentru că el suprapune, în fapt, două componente: reintegrarea teritorială a regiunii separatiste, raioanele de Răsărit ale teritoriului statului, cunoscute drept Transnistria și integrarea europeană a Republicii Moldova. Desigur, procesele merg în aceeași direcție și presupun schimbări mult mai mari în stânga Nistrului decât în teritoriul aflat sub controlul autorităților legitime de la Chișinău.

Pe de altă parte, cele două procese sunt, evident, complementare: într-un caz înseamnă integrarea în cadrul legislativ, instituțional și financiar al Republicii Moldova, în celălalt înseamnă integrarea mai largă, a Republicii Moldova în cadrul normativ-instituțional și funcțional european. Gradul de complexitate este, evident, mult mai mare în cel de-al doilea proces, dar suprapunerea celor două poate ușura sau simplifica transformarea, adaptarea, reformele și integrarea raioanelor de Răsărit ale Republicii Moldova direct în normele și cadrele europene.

Pe de altă parte, dincolo de complexitatea proceselor, regiunea nistreană ca și Republica Moldova sunt entități mici ca dimensiuni, cu un număr relativ redus de probleme de ajustat în raport cu Uniunea Europeană și doar efortul de construcție a instituțiilor necesară și de aplicare a legislației constituie o dificultate majoră. Desigur, aici contează și resursa de cadre, respectiv ce oameni pot popula noile instituții pe model european în Republica Moldova, cu atât mai mult în stânga Nistrului.

Dacă în partea de negociere, în toată această perioadă, pot exista programe de twining și pregătire a personalului, poate exista ajutorul statelor membre UE și a specialiștilor acestora în negociere, pregătire și implementare, nu același lucru poate avea loc după momentul închiderii capitolelor și al aderării, când personalul pregătit al statului respectiv este singurul care poate asigura mai întâi funcționalitatea instituțională, ulterior constituirea culturii instituționale europene în cadrul Republicii Moldova. Iar aici este nevoie de atractivitatea venită din partea comunității europene și de voința publicului din Republica Moldova de a se integra în UE pentru a putea duce la bun sfârșit acest proces și a desăvârși integrarea europeană, proces care continuă mult timp după aderarea la UE.

Aici se produce un fenomen special: modul de realizare a celor două procese, concomitența sau eventuala secvențialitate a lor. UE a asumat formal câteva principii: titularul negocierii este guvernul Republicii Moldova recunoscut internațional; apoi Republica Moldova nu poate fi ținută ostatecă în afara UE de blocajele unui terț, că este vorba despre Rusia și trupele sale amplasate încă ilegal pe teritoriul acestui stat, nici de o anumită elită separatistă de inspirație rusă care determină menținerea statutului de cvasi-stat dar totuși non stat pentru Transnistria, fără reguli, care garantează astăzi atractivitatea și menținerea pornirilor separatiste.

Acest lucru presupune, teoretic, faptul că integrarea europeană se poate face în doi pași, consecutiv, mai întâi componenta din dreapta Nistrului, aflată sub controlul autorităților legitime, ulterior raioanele din stânga Nistrului. Pe de altă parte, această realitate asumată în primul rând la nivelul Comisiei poate intra în coliziune cu abordarea Consiliului European, respectiv a unor state membre care ar putea considera că nu e acceptabil un al doilea Cipru în cadrul UE. De aceea recomandarea principală astăzi este de a încerca rezolvarea reintegrării concomitent sau chiar înaintea deciziei de integrare europeană a Republicii Moldova.

Dependențe și independențe după războiul Rusiei în Ucraina

Evoluțiile privind integrarea europeană a Republicii Moldova, în primul rând, războiul de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina, în al doilea rând, au avut implicații dramatice asupra conflictului de pe Nistru pe două dimensiuni: mai întâi este vorba despre atractivitatea integrării și a pieței europene, descoperită cu ocazia acordurilor de asociere și de către regiunea separatistă nistreană, evoluție interdependențelor dintre Chișinău și Tiraspol respectiv a dependențelor Chișinăului de Rusia cu precădere pe dimensiune energetică.

Astfel, cu ocazia războiului, Republica Moldova împreună cu Ucraina au intrat practic peste noapte, în martie 2022, în ENTSO-e, structura europeană de interconectare energetică. Acest lucru a făcut ca testul de iarnă programat din timp pentru sincronizare și funcționare să rămână singurul (cel din vară era programat în septembrie 2022) și interconectarea să fie definitivă. A doua evoluție majoră a avut loc în sectorul de gaze, acolo unde problemele s-au accentuat pentru ca ulterior evoluția europeană pe acest domeniu să ducă până la construirea rutelor alternative, să se schimbe administratorul transportului pe rețea și a distribuției, pe reguli europene, iar ușor și prețurile să intre în normal, prin crearea unei piețe a gazelor și a stabilizării acesteia.

România a jucat un rol, firește, prin gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău, prin aducerea sa la funcționalitate deplină, apoi prin interconectările de pe Prut. Dar rolul s-a vădit cu precădere în toamna spre iarna lui 2022, când atacurile ruse la transformatoare și rețeaua de transport curent electric a Ucrainei a dus la imposibilitatea reechilibrări și furnizărilor către Republica Moldova, iar greul a fost preluat mai bine de 40 de zile, la nivelul a circa 80% din consumul domestic, de către România, în afară de alte categorii de combustibili care au asigurat furnizarea de energie la acel moment și, ulterior, până la trecerea iernii.

România a sprijinit concomitent și Ucraina. Rezultatul a fost apropierea de regulile de piață și gestionarea mai bună a sistemului în care, după construcția liniei strategice de înaltă tensiune Vulcănești-Chișinău, va fi posibilă alimentarea directă din România și de pe piața europeană (azi intrarea se face prin Cuciurgan, aflat în stânga Nistrului, indiferent de proveniența energiei electrice). Și în privința gazului, edificarea coridorului vertical din Turcia-Grecia-Bulgaria-România a creat rute alternative pentru aprovizionarea necesară a Republicii Moldova.

Situația de fapt menține astăzi un soi de interdependență între cele două maluri, Republica Moldova sub controlul autorităților legitime de la Chișinău și raioanele sale de Răsărit numite și Transnistria, care include o schema de gaz ieftin livrat de Rusia versus energie ieftină produsă la Cuciurgan și livrată în dreapta Nistrului. Această interdependență și perspectivele sistării tranzitului de către Ucraina la 1 ianuarie – când nu mai există contract de furnizare și tranzit între Gazprom-UE și compania de stat ucraineană – marchează în mod special și notabil preocuparea Republicii Moldova pentru cetățenii săi din regiunea separatistă nistreană. Am participat la cel puțin trei reuniuni la Chișinău la care s-au discutat soluții pe această dimensiune pentru a asigura în stânga Nistrului gaz, energie electrică și chiar funcționarea minimală a activității economice care menține administrațiile și viața cetățenilor care trăiesc aici, circa 300.000 de suflete.

Provocări și soluții: cine plătește pentru soluționarea conflictelor de la marginea Europei

Nu știm cum arată viitorul iar scenariile sunt multiple, nu toate pozitive, care reclamă acțiunile și evaluările viguroase făcute de autoritățile legitime ale Republicii Moldova indiferent de campania electorală pentru prezidențialele și referendumul de aderare, la 20 octombrie, sau alegerile generale de anul viitor. Tocmai în această perspectivă, se vădesc eforturile, cunoscute la Tiraspol, făcute de către autoritățile pro-europene de la Chișinău, chiar dacă amploarea problemelor și lipsa pârghiilor nu recomandă în nici un fel abordarea la acest nivel iar eforturile se derulează în spatele ușilor închise.

Acțiunile în materie sunt extrem de viguroase. Totuși perspectiva reintegrării teritoriale este deja în mare măsură decantată pentru companii și cetățeni. Avantajele Acordurilor de Asociere, în primul rând, sunt suficient de importante pentru reasumarea cetățeniei, pentru înregistrarea companiilor la Chișinău, la nivelul autorităților legitime, fapt ce permite să faci comerț cu UE. Datele și statistica este foarte clară nu numai în privința evoluției comerțului Republicii Moldova în sine în relația cu România și UE, ci și în privința regiunii separatiste. Iar companiile din regiune care fac comerț exterior plătesc taxe vamale la bugetul de stat și, probabil, în viitor, lucrurile vor merge la fel cu integrarea naturală a sistemului fiscal.

Desigur nu e de ajuns pentru reintegrarea Republicii Moldova și pentru angajarea administrativă și în stânga Nistrului pentru integrarea europeană, la nivelul legislației și al construcției instituționale. Unii spun că surplusul de pensie și salariul livrat de Moscova și gazul fără plată, pus pe datorie, ar fi o compensație greu de contracarat de avantajele integrării în UE. Dar, în orice caz, provocările și soluțiile există și sunt multiple, ele vădind același efort de solidaritate lansat de România și Franța, căreia i s-a alăturat Germania drept co-președinți ai Platformei pentru Republica Moldova care și-a derulat lucrările în urmă cu două săptămâni la Chișinău. Este vorba despre sprijinul pentru drumul spre integrare europeană.

România a reușit și a introdus în propriile documente strategice, inclusiv la precedenta ședință CSAT, integrarea europeană a Republicii Moldova drept obiectiv strategic propriu, de interes național, fapt ce deschide instrumente pentru sprijinul negocierilor și a drumului European, contracarând tendințe eventuale de deraiere sau întârziere a acestui proiect. Pe această bază, luând elementele pozitive și lecțiile învățate și din evoluțiile legate de Platforma Crimeea, în condițiile proprii Chișinăului, poate ar fi utilă de construit și o componentă sau chiar o platformă Transnistria în sine. Altfel, capitolele Energie și Competiție ale integrării în UE vor elimina orice aberație de piață, care nu va putea supraviețui procesului de integrarea europeană a Republicii Moldova.

Desigur, rămâne și întrebarea cheie: cine plătește pentru soluționarea conflictului de pe Nistru. Pentru că este clar, ca la orice conflict, indiferent câte avantaje și recuperări s-ar produce după regularizarea și intrarea în normalitate și în lege a lucrurilor din stânga Nistrului, încă de la început e nevoie de fonduri și acoperirea costurilor reintegrării teritoriale și a integrării europene și în stânga Nistrului. Iar o perspectivă fructuoasă și mai rapidă de integrare europeană este influențată de nivelul asumării procesului și a răspunderilor în Transnistria și al cooperării în materie, în mod direct, în timp, cu Chișinăul. Pentr u a face procesul mai lin, mai puțin costisitor pentru populație și, dacă se poate, concomitent pe ambele maluri ale Nistrului.